reinventînd, poveştile poate

„Râd tot mai rar şi vorbesc tot mai puţin
iar acum îţi întind această mână mult prea târziu.”

∞/♥/∞

şterge toate vorbele neinventate

adună, cît de multe poţi,

cîrpe colorate

pune-le(-n) nume şi descîntă-le(-n) ape

arde-le(-n) cuptoare reci şi abia

apoi

zi(-ţi) că oamenii-s îngeri depopulaţi, că-s minunaţi, că fiecare zi (nu)-i o sinucidere, că pămîntul e doar o altă planetă şi are mulţi fraţi, surorile sunt doar anexe medicale, patul în care vrei să dormi şi n-ai cum e văr – bun- cu navele spaţiale, că suntem ‘toţi’ o mare şi fericită familie planetară, că ne iubim OoO şi d-aici nu are cine ne da afară(!?! oOo)

dacă te trezeşti dormind ‘liniştit’ iar camera-i alba/neagra, intens, şi eşti fericit (nonculorile nu ţi-au dat de gîndit) cere un ce’ai … încă nu-i vremea pentru plutit.

sforicesc, deci exist, sfffÎrrr şi vouă

zic?

iubesc de numa cafeaua l’a ibric

Şi eu am umblat odată cu o amintire
în mâini, strângând-o atent, să nu-mi scape.
(îmi alunecase odată – şi se rostogolise de-a dura
pe jos. am şters-o frumos, cu mâneca hainei
nu mi-a fost frică. amintirile mele sunt mingi –
nu se sparg niciodată. numai că dacă-mi scapă,
din mâini, se pot rostogoli foarte departe –
şi mi-e lene să mai alerg după ele, sau chiar
să mă întind la marginea mea, sa-mi las mâna
din ce în ce mai lungă în jos, să fugăresc amintirea.
îmi iau mai bine o alta. şi asta poate fi falsă.)
şi eu am umblat, deci, odată cu o amintire
în braţe – (şi mă gândeam, cu un rânjet
rău, că într-o carte celebră, nu mai ştiu cine
umbla cu propriul său cap prin infern, luminându-şi
drumul). şi parcă nu e tot una?

(Mircea Ivănescu – Vol. Versuri)

♣/♥