OGLINZI- „morţii nu mai au dimineaţă”

MADI MARIANA MARIN

Elegie

Mă grăbesc înspre moarte
fără un înţeles anume,
fără rochie de mireasă
fără zestrea de aur.
Fără mine.
Mă grăbesc senină
şi amară
de-a latul patriei.
Parcă ar fi fost mâine.
(Din volumul Zestrea de aur, 2002)

Andrei Pavel-

Ascension

– Nora Iuga –

(…) e ca un ritual magic, nu pot să-mi iau ochii de la ea şi, deodată, peste faţa ei, se suprapune faţa lui Virgil Mazilescu. de data asta nu faţa primului Virgil, faţa ultimului Virgil, ca o rufă pe care ţi-e lehamite s-o mai calci. iertaţi-mă, vă rog, iertaţi-mă, eu nu vreau să fac aici literatură. vreau să spun totul de-a valma, cum năvălesc gîndurile, ca şi cînd ţi-ar curge sînge din nas, şi-mi crapă obrazul de ruşine că iese aşa. zece ani de zile, acei ani ’80, cînd scroafa era demult moartă în coteţ, cînd se castrau poeziile pe bandă rulantă, cînd înmormîntările poeţilor se ţineau lanţ. am stat, de fiecare dată, alături de Madi, la groapa lui Nichita, la groapa lui Virgil, la groapa lui Marius, la groapa lui Mugur şi Madi era colivăreasa tuturor morţilor, aşa cum era mama răniţilor şi marchiza îngerilor. (…) … şi, în tot acest timp, scria poezie după poezie, de parcă şi-ar mai fi jupuit o coajă nouă de pe o rană veche. (…)  vorbesc despre Madi şi nu pot scăpa de imaginea lui Virgil. amîndoi mi-au fost la fel de buni prieteni. pe amîndoi i-am iubit la fel de mult. parcă un blestem i-a unit în înaltul poeziei lor, în naivitate, în exaltare, în disperare, în pierzanie. amîndoi au ştiut că vine curînd. aveau se pare convorbiri dese cu moartea. nu erau prea discreţi în privinţa asta. îşi bîrfeau moartea. făceau băşcălie de ea, dar cred că erau cumplit de înfricoşaţi şi nimeni nu putea să-i ajute. poate există oameni în care dumnezeu a pus toate darurile: geniu, frumuseţe, bunătate, curaj, loialitate şi cîte or mai fi. pînă să-i fi cunoscut n-am ştiut că există şi un dar al autodistrugerii. ei mi-au dezvăluit acest teribil secret. (…) dacă plecăm de aici cu destinaţie sigură – mă gîndesc la un eventual club al poeţilor morţi – şi acolo sîntem împărţiţi pe căprării, nu mi-o pot imagina pe Madi decît între Virgil şi Rolf, adică în spaţiul rezervat celor mai buni.

Virgil Mazilescu

cineva pe lume are nevoie de mine
dragostea mea dacă ai nevoie de mine
o dragostea mea dacă ai nevoie de mine
gîndeşte-te la mine
în spaţiul cel mai umilit
te-am sărutat eu mortul
fiecare să-şi ascundă bine îngerul
în buzunar
ca la bîlci ca la
cinematograful mut
poate zborul va ţîşni printre zdrenţe şi urechi
eh ce să-i faci vom fi un biet simbol
şi unghiul dintre toate imposibil

te-am sărutat eu mortul

cît de micĂ, inutilĂ, degeabĂ… uitată, neiubită, bolnav şi nedrept … Ă

poţi să (te) simţi ?

atît   … Ă

chiar dacă am ‘şters’  ce scrisesem despre îmi promit că într-o zi (?)

trebuia să şterg că, nu pentru că, într-o singurătate abisală, hai să ne ameţim în cuvinte totalitare no, cobori cu oglinzile aşezate faţă-n faţă şi (-I)vai … singurătatea ta

da, da… îmi promit

cîndva

e bun la ceva şi facebookul ăla

afli lucruri

ca şi cînd…

vai ş’amar…

“Ce va fi mai departe, vedem noi”
Mircea Ivănescu

 

în cazul absurd că cineva se (va) înTreabă ce fac, fac

fişez harem să(-i) mediez, în lipsa liberului arbitru proverbial ‘în speţă’, hotărîrea

‘măgarului lui Buridan’ ;)