„Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac, iau cuvintele şi le-nec în mare”

apropierile, în lucruri, nasc nelinişti şi frici neputincioase

uneori ele sunt mult mai vii decît liniştea aparentei nemişcări

– ‘ce vezi nu-i adevărat’ apropie-te-n lucruri

Pe scara sufletului meu M-am întâlnit cu bunul Dumnezeu – Eu coboram mâhnit din conştiinţa mea, Iar El urca surâzător spre ea!… Şi ne-am oprit la jumătatea scării Încrucişându-ne în clipa-ntâmpinării Săgeţile perechilor de ochi ca de-obicei – Ah! ochii Lui cum seamănă cu ochii mei! Pe scara sufletului meu M-am întâlnit din nou cu Dumnezeu – El cobora solemn din conştiinţa mea, Iar Eu urcam surâzător spre ea!…

(Ion Minulescu- Drum crucial)

Ni se îngăduie din vreme în vreme să ne părăsim locul îngust şi întunecat care ne suntem şi să (ne în)credem îndemnului făcînd paşi, şovăitori şi mici cel mai adesea, spre fanta precum o părere a altcevaului

întru respirare…

zicem mereu, dacă conştientizăm aerul îngăduit, că ne vom mulţumi cu atît de puţinul doar pentru a ni se mai îngădui

părere părelnică părînd … pare

şi mereu, dacă ni se mai îngăduie, fiecare întoarcere în noi înşine ni se pare un loc şi mai îngust şi mai întunecat

depărtările, în lucruri, ne pot linişti ori amorţi o vreme fricile

– ‘ce vezi nu-i adevărat’, depărtează-te-n lucruri

Cu secole în urmă în India, Buddha spunea că nimic în lume nu este stabil, nici o formă de existenţă nu este mai mult decât un flux continuu. Oamenii pot crede că au un “eu”, şi se pot chinui să îşi contruiască un ego, sau se pot îngrijora în privinţa reputaţiei lor, dar aceste probleme sunt doar iluzii. Un “eu” este un produs imaginar; deci, într-un anumit sens, transformarea este de fapt cea mai reală manifestare a unei fiinţe. Obake, maeştrii ai transformărilor, evidenţiază zădărnicia faptului că oamenii se simt în siguranţă când lucrurile nu se schimbă.

(din mitologia asiatică , în PAUZA DE CAFEA )