Preludiu
am inventat un copac umblător n-are
frunze are creiere are bâzâit de contor are
muşchi la picior şi e
greiere
în copacul de care spun e o ramă ciudată de
oglindă reflectă numai
şosele cu două benzi pe care maşinile fac
loc de acoperiş pentru sinistraţi se
coboară pe spate oglindesc benzi fac bulgări de bitum se
adăpostesc lipsiţi de viaţă mici retrovizoare care
au auzit că atunci când penele nu sunt grase când
picioarele nu au aer prin ele se face un
zgomot greu de roţi şi
la rădăcină se-aude cum moare
*
Umblu cu cercuri umblu cu cercuri e
Astăzi devreme e astăzi e miercuri
CERCUL ÎNTÂI
Mi s-a îndemnat la viaţă atât de bine încât
Nu ştiu ce să fac cu tava de gogoşi de pe masă aşa
Încât mă duc departe de casă şi
Umblu cu cercuri
Am întrebat o femeie pe drum de ce
Mă duc tot încolo ea m-a liniştit mi-a zâmbit şi
mi-a spus că nu sunt de prin partea locului şi
în general
direcţia mea de mers e bună
dacă nu întreb
aşa arată o femeie bună cu vorbe simple cu fustă în
carouri şi cu destulă minte să nu socotească zerouri
*
umblu cu cercuri umblu cu cercuri mi s-a făcut puţin
greaţă de ziua de miercuri
30 November 2009 18:23
Mulţumesc! , Volodia, colţişorul acela există… într-un suflet cu poeme .
leneşrĂu's Blog ? 
Mi-ar fi placut sa fiu un copac umbaltor.
Acum nu mai vreau.
Cred ca fiecare dintre noi e un cerc sau suntem intrun cerc si ne invartim la infinit.Ajungem de unde am plecat.
eu nu cred aşa dar respect gândul tău…
şi… nu aş vrea să fiu nimic din ce nu sunt
am o stare de aproape bine cu mine… în somn
Draga CELLA,eu sunt pe nicaieri,chiar daca ma aflu acasa.Mi-e groaza sa ies.
Acum plec si din virtual.
O zi linistita!
ce adevărată aventură poate fi, uneori, ieşitul…
curaj!
CELLA, senzațional!
Mă întorc să comentez…în liniște, (că am amici în vizită.)
Oricum, excepțional articol, datorită ție și poeziilor! Zi mai luminoasă, azi!
datorită lui Volodia… eu sunt neimportantă în tot ce mi se întâmplă aici… doar un pretext
Draga mea, vrei/nu vrei, aici semanati, parca citesc ceva din tine-si-stilul-tau-inconfundabil-de-a-te-exprima: „copac umblător n-are…frunze are creiere are bâzâit de contor are…muşchi la picior.”
Am drepatate?! Normal! :D
De-aia iti place ( nu numai de-aia) si de aceea imi pace si mie cum scrie Volodia! ;)
DACĂ nu semănam nu ar mai fi fost aici, asta-i sigur, doar mă ştii…
poate nu chiar semănăm, pe undeva ne alăturăm prin identificare ;)
doar ştii că eu nu cred în întâmplări
iar tu, normal că ai dreptate şi vreau să citeşti, când ai timp, scenariul de film al lui Volodia: CUŞCA!!!
dă click pe Allayn, la scrieri, îl găseşti acolo în josul paginii… zi-mi mie apoi… dacă o să mai ai ce, chiar vreau şi aştept foarte emoţionată
ca şi cum…
Abia astept, era cazul sa apara la tine!
M-ai facut curioasa. Cam peste o ora voi avea mai mult timp. O sa-ti spun…daca o sa mai am ce..dar sper sa am. ;)
P.S. Te citasem pe tine cu „daca o sa mai ai ce…”!
a reapărut, Mi, atâta doar că eu, în imensul meu egoism posesiv, l-am ţinut doar pentru mine o vreme
ştiu precis că o să ai ce :lol:
îmi pare rău că cei pe care îi văd în panoul de comandă ;) tac
judecând după numărul citirilor sunt destui care ar zice…
mie, tăcerile lor, îmi spun
ce scrie Volodia merită mult mai mult decât tăceri
deocamdată suntem mulţumiţi cu cititul, poezia nu se cere „comentată”, nici mie nu-mi place să o fac
Am citit…nu e o lectura usoara, nici gand! Atmosfera si personajele parca sunt alegoriile poporului astuia al nostru, atat de gresit plasat in istorie, atat de talentat fara folos… sleit de acea revolutie sau ce-o fi fost…parca am fi noi, romanii, tziganii, ce-or fi, acum, asteptand aparent speriati, dezgustati si inrobiti, de cine/ce? De un betiv??? Pai da, un betiv nenorocit terorizeaza o omenire intreaga, o omenire intreaga care accepta moartea, in loc sa-i dea in cap betzivului infect…Eliberarea din robia saraciei, depresiei, umilintei catre viata, care la Volodia e chiar moartea. O sa revin.
Va trebui sa recitesc, e prea greu de comentat asa ceva. Filmul ar fi prea trist de adevarat.Impovarator pentru privitor…
dacă ai şti de câte ori am citit eu textul
l-am şi „văzut”, l-am şi regizat şi am şi jucat în filmul acela
da, da… trebuie să citeşti de mai multe ori, de vrei, e cu adevărat de citit!!!
Sunt putin intimidat de faptul ca descopar cum sunt citite texte ale mele de mai multa vreme aici… Nu spun cat de incantat sunt… pentru ca nu fac farseurism din a recunoaste placerea de a fi citit. E prima postare aici si nu sunt inca pregatit sa raspund sau sa intru in dialog asa cum as vrea… scriu acest comentariu doar pentru ca macar aceasta minima multumire merita cea care gazduieste acest spatiu elegant…
Multumesc tuturor celor care au avut rabdare in a lectura cuvintele mele si sunt deschis ca o aripa cruda tuturor care ar vrea sa afle ceea ce nici eu inca nu stiu… Multumesc Cella! sau cum as putea sa spun?
Cu gratitudine,
Volodia Macovei
still alive…
VOLODIA!!!
p.s.- eu, peste toată mulţumirea, ţie, aştept împlinirea gândului: „să mai pot povesti cu ceilalți despre cum se face lumea asta din câteva rânduri!”
Mulțumesc, eu!
Pentru a nu rămâne dator, glumind, am să pun aici un poem pe care l-am scris când aveam 18 ani și încercam să demonstrez că Baudelaire poate fi învins în judecarea cuvintelor…
Acest poem de tinerețe (nu că aș fi pe moarte!) a fost o încercare de a justifica folosirea elegantă și în forță a limbii române (sper să nu fi uitat unele versuri…):
…aș vrea să-ți mângâi păru-ntins în vânt/ și mângâiatu-ți ochi într-un cuvânt/ Oh, colțul buzei tale sfântă rază/ a stinsului, deșertului meu oază…// din șoapta ta mi-aș împleti o carte/ de neînchis, de negândit, de moarte/ să mă visez mușcând din fructe coapte// să mă întinzi pe piatră c-am furat/ din clipa ta doar timpul ce mă doare/ și să mă lași să fluier dinspre soare/ cu zgomot crud, de pajiște orbită/ îngenunchind să pară risipită/ ca muntele/ sub ceru/nsingurat…
aici nu există datorii, Volodia, doar iubire de poezie şi oameni
şi doar PRIETENI
nici nu îţi mulţumesc :) sunt copleşită
am să zic, pentru ceilalţi: sistemul diferit nu-ţi permite să scrii cu diacritice
dacă vrei editez eu pentru tine, doar să-mi zici
p.s.- ce „zgomot crud, de pajişte orbită” am în degete, iartă-mă
…aș vrea să-ți mângâi păru-ntins în vânt
și mângâiatu-ți ochi într-un cuvânt
Oh, colțul buzei tale sfântă rază
a stinsului, deșertului meu oază…
din șoapta ta mi-aș împleti o carte
de neînchis, de negândit, de moarte
să mă visez mușcând din fructe coapte
să mă întinzi pe piatră c-am furat
din clipa ta doar timpul ce mă doare
și să mă lași să fluier dinspre soare
cu zgomot crud, de pajiște orbită
îngenunchind să pară risipită
ca muntele
sub ceru-nsingurat…
prima strofa din „Preludiu” e perfecta; un control formidabil al cuvintelor, al imaginilor poetice, al rimei; poezia este, in esenta ei, curaj; curajul de a forta vorbirea sa se prabuseasca intr-un dincolo de ea;
Volodia are un control perfect al cuvintelor, aşa cred şi eu, Paul, sper să citeşti când ai timp şi celelalte texte ale lui
are forţa aia care „ajunge” cuvântul acolo unde îl trimite el scriindu-l
da, chiar îl cred când spune că lumea se poate face din câteva rânduri
citeşte-i neapărat scenariul, aş vrea părerea ta
nu il stiam
asa ca multumesc Cella pentru el
:)
Belle, nu mulţumi că nu-l dau :-P doar îl împărtăşesc cu voi: CITIŢI-L!!!
p.s.de 2 zile tot vreau să scriu la tine şi nu reuşesc. fă ceva plzzz se încarcă înfiorător de greu blogul tău iar la comentarii… :(