cînd am să(-ți) uit cenușa din mesteceni..

..veni-va iarna colectoare

poți recunoaște o înfrîngere urmărind dîrele groase ale frîngerilor ce o anunțau cu surlele și tobele muțeniilor adînci- lințolii cu ochi verzi și degete moi și degete moi și prelunge și prelunge..

nu-i ceva ce poți acuza

nu-i spontaneitatea pe care o știai, parcă, de unde¿ va..

nu, nu(-i) urmează nimic nimicului iar

ni- mi- cul

este asemenea gîndurilor care nu se țin minte unul pe celălalt este de felul acela felul în care poți izbăvitor uita orice(ul) de care nu-ți mai aduci aminte

poate nu mai este, cum știam, un vis în alt vis ori un vis în altul mai mare

ci

o banală și plină de indiferența faptului divers moarte oarecare

tan – go ¡!, maestro

♠♥

 

Revin obsesiv vechile meserii ale toamnei –

cum ar fi tragerea pe roată ori desprinderea capului.

Era la mintea oricui că trebuia ceva să se întâmple,

o naştere a unei noi orânduiri de cuvinte.

Nimeni nu mai aştepta să vină pe lume femeia

pe care s-o cheme pe numele mic Dulcineea.

Se auzeau zgomote din grădinile de cruci de pe deal:

să înceapă odată al treilea măcel mondial!

În depărtare: lanuri dulci de grâu şi secară

şi o suspectă nervozitate planetară care dădea caii la apă.

Milă de cine scapă!

Lângă cei doi cavaleri ai tristelor figuri mă ţineam în picioare.

Aveam idei ieşite la drumul mare. Şi drumul era lung: până la gară

şi mai departe, până la staţia Depărtare.

Până la urmă era o înstrăinare care ne legase cu lanţuri grele de fier.

Devenisem prizonier

aşteptând fluturările tale leneşe din batistă pe peronul pustiu.

Era prea târziu.

Ca un sărut mai lung decât un tren de mare viteză.

T.T.Coșovei- Despărțirea sinelui de sine