iarba le sărută pe furiş cînd trece o pasăre cu versuri în cioc tresar
de mult ce-am plîns de mult ce-am nins mă aşaz ca o ghirlandă putredă
nu mi-am iertat ispita de a muri să pot fi iarbă la picioare de soclu
de a uita pe lîngă plopi cînd însoţeam perechea efemer şi evanescent zădar
de a găsi cînd am pierdut veghea
iartă, Îngere mereu, iartă neuitarea
cînd te uităm şi ne-amintim
doar zilele şi floarea
şi nime nu-i
să-mi mîngîie durerea
că văd statui nu oameni vii şi te îngrop cu marea …
Nu voi mormânt bogat,
Cântare şi flamuri,
Ci-mi împletiţi un pat
Din tinere ramuri.
Şi nime-n urma mea
Nu-mi plângă la creştet,
Frunzişului veşted
Doar vântul glas să-i dea.
In liniştea serii
Să mă-ngropaţi, pe când
Trec stoluri greu zburând
La marginea mării.
♣/♥
leneşrĂu's Blog ? 
De cateva zile ma gandesc sa fac un videoclip pentru a-l omagia pe Eminescu, sper sa scap de depresia ce nu-mi da pace.
Pana atunci iti las ceva mai vechi si-ti recomand ceva frumos
mulţumes, Gabi, eu am făcut-o pentru mine :(
azi, după multă … foarte multă vreme am trecut prin parc –
(…)
Dacă iubești fără să speri
De-a fi iubit vrodată,
Se-ntunecă de lungi păreri
De rău viața toată.
Și-ți lasă-n suflet un amar
Și în gândiri asemeni,
Căci o iubire în zadar
Cu moartea-i sor- de gemeni.
Dar vindecarea la dureri
În piept, în partea stângă-i,
De-acolo trebuie să ceri
Cuvinte să te mângăi.
Acolo afli adăpost
Oricâte se întâmple,
Ca ș-un amor care-ar fi fost
Viața ta o împle.
Căci un luceafăr răsărit
Din liniștea uitării
Dă orizon nemărginit
Singurătății mării.
Și ochiul tău întunecat
Atunci îl împle plânsul,
Iar ale vieții valuri bat
Călătorind spre dânsul.
Și dau cadențe de nespus
Durerii tale lunge,
Pe când luceafărul e sus
Ca să-l nu-l poți ajunge.
Zâmbește trist cu raze reci
Speranțelor deșarte:
În veci iubi-o-vei, în veci
Va rămânea departe.
Ș-a tale zile-or fi cum sunt,
Pustii ca niște stepe;
Iar nopțile de-un farmec sfânt
Ce nu-l mai poți pricepe.
splendoare ce doare
Azi am citat din Eminescu și am văzut din nou cât e de actual…ce-ar mai fi de adăugat? parcul tău.
adaugă gîndul meu, năuc, prin parcul … gol de mine
şi pe Nichita, în salut, murim de vii …
statuile ne plîng pe noi
e… deja… mîine :(
Cred că umblă Eminescu’ printre noi… :)
io-s sigurisimă :)
Pietrele deschid un ochi de piatra,
oasele deschid un ochi de os.
Cite-un bot au ciinii-n loc de ochi, si latra
din trei boturi, generos.
E un schimb de ochi mereu în aer.
Ochiul de pisica trece-n frunze.
Frunzele fosnesc cu dulce vaier
în orbitele pisicilor lehuze.
Eu ramin cu pleoapele deschise, aburite.
Ochiul meu sticleste-n turnul primariei,
si, deodata, simt cum prin orbite
cu un prunc în brate-apar statuile Mariei.
eu nu am venit cu Eminescu, am adus un „Orologiu cu statui” al lui Nichita. noaptea senină să îţi fie!
şi nici nu ştie,mai nime, ce bine şi în siguranţă cu mine e orice vers
inimi-i zic,mereu, să se încline mulţumind cu lumine
oricui vine cu versuri în fereastră v. la mine :)
Parcul statuile si poezia….cum se alege oare seria asta alegorica….si se potriveste asa de bine cu realitatea?
Mister….
micile banalităţi ale realului învins în luptă dreaptă pentru supravieţuire
„Cauţi taine nepătrunse
Şi cu slovele lor strimbe
Ai vrea lumea să se schimbe.
Nu e carte să înveţi
Ca viaţa s-aibă preţ ¬
Ci trăieşte, chinuieşte
Şi de toate pătimeşte
Ş-ai s-auzi cum iarba creşte.”
n-am ‘comentarii’,clar!