prizonieratele clipeI-n.

Anton Cehov ( 17 ianuarie 1860- 2 iulie 1904)

`Din propria-mi experiență, odată ce ai terminat de scris o poveste, trebuie să tai partea de început și de final, pentru că acolo ne cuibărim, noi autorii, majoritatea minciunilor.`

Şi de ce ai lăsa ceva de ce ai vrea să vrei şi ce. teritoriul ocupat al nimicului. noapte.

nimic nu există

şi

totul se poate

(Se ridică cortina. Se vede lacul. Luna e deasupra orizontului şi se oglindeşte în apă; pe-o piatră mare stă Nina Zarecinaia,îmbrăcată toată în alb.)

 NINA: Oamenii, leii, vulturii şi potîrnichile, cerbii cu coarne înrămurate, gîştele, păianjenii, peştii cei tăcuţi ai apelor, stelele de mare şi cele ce nu puteau fi văzute cu ochiul liber, într-un cuvînt toate vietăţile, toate, toate s-au stins după ce-au încheiat tristul ciclu al vieţii lor… Sînt mii de veacuri de cînd pămîntul nu mai poartă nici o fiinţă vie, şi această biată lună în zadar îşi mai aprinde candela. Cocorii nu se mai trezesc ţipînd în luncă şi cărăbuşii nu se mai aud prin crînguri de tei. E frig, frig, frig… E pustiu, pustiu, pustiu… E înfricoşător, înfricoşător, înfricoşător…

…

Trupurile fiinţelor vii s-au pierdut în pulbere şi materia cea veşnică le-a prefăcut în pietre, în apă, în nori, iar sufletele tuturor s-au contopit într-unui singur. Şi sufletul lumii sînt eu… Eu… în mine e sufletul lui Alexandru cel Mare şi al lui Cezar, şi al lui Shakespeare şi al lui Napoleon, şi sufletul celei din urmă lipitori. În mine s-au contopit conştiiţe de oameni cu instincte de animale şi eu îmi amintesc, totul, totul, totul şi e fiecare viaţă o retrăiesc în mine iar şi iar.

…

Sînt singură. O dată la o sută de ani deschid buzele pentru a vorbi, şi glasul meu răsună trist în pustiul acesta şi nimeni nu mă aude… Nici voi, palide focuri jucăuşe, nu mă auziţi… Mlaştina putredă vă naşte spre dimineaţă şi rătăciţi pînă-n zori, dar fără gînduri, fără voinţă, fără fiorul vieţii. Temîndu-se ca în voi să nu se aprindă viaţa, diavolul, părintele materiei veşnice, săvîrşeşte în fiecare clipă în voi, ca în pietre şi în apă, schimbul atomilor,  şi astfel vă prefaceţi necontenit. în univers, numai spiritul rămîne veşnic acelaşi şi neschimbat.

…

Ca un prizonier aruncat într-o fîntînă adîncă şi goală, nu ştiu nici unde sînt, nici ce mă aşteaptă. Un singur lucru ştiu: că îmi e sortit să înving în lupta înverşunată şi îndîrjită cu diavolul, izvorul forţelor materiei, şi că după aceea, materia şi spiritul se vor contopi într-o armonie desăvîrşită şi va începe împărăţia voinţei universale. Dar aceasta nu se va întîmpla decît după un lung, foarte lung şir de milenii şi foarte încet, cînd luna şi luminosul Sirius şi pămîntul se vor fi prefăcut în pulbere. Dar pînă atunci, numai spaimă, spaimă…

– A.P. CEHOV- PESCĂRUŞUL

***

Un chip de nisip
şi mîini de nisip
şi limba în gurã mi-e tot de nisip
nu mai pot sã spun nimic în apãrarea mea
în acest tribunal de nisip
cu lumini de nisip
grefieri de nisip
amintiri de nisip
şi cineva care-ntoarce clepsidra.
Tot ce-am iubit s-a transformat în nisip
tot ce-am greşit s-a transformat în nisip
şi judecãtori de nisip
mã judecã
şi mã condamnã la moarte
pe un eşafod de nisip.
(Scrisori imaginare)