Să cauţi blîndeţea în lucrurile pe care nu le-ai cunoscut niciodată, mereu blîndeţea necerută, mereu spre niciodată să vrei să fi fost doar o adiere pe-o frunte plecată de poveri omeneşti
chiar nu ne poate opri nimic din alegerile noastre greşite şi retorice, mereu răspîntii- ori uşi- ori lacăte la glezne…
ce-ar fi fost dacă- ori daCĂ- ori că dacă
ce statornici suntem în a ne clădi nefericirile din material solid şi trainic: ba tu!, eu?, niciodată…
… ‘vinovăţia‘ este blîndeţea necerută şi necăutată în lucrurile pe care nu le-ai cunoscut niciodată
Femeie care te acordezi cu gura poetului, acest torent de mâl senin, tu care, pe când era doar o sămânţă captivă de lup neliniştit, l-ai învăţat tandreţea pereţilor înalţi neteziţi de numele tău (hectare de Paris, pântec de frumuseţe, focul meu urcă sub rochiile tale de fugă). Femeie care dormi în polenul florilor, depune pe orgoliul lui chiciura ta de medium nelimitat, ca el să rămână până la ora bălăriilor de oseminte bărbatul care pentru a te adora mai mult îţi amână la nesfârşit în tine vestirea naşterii, pumnul durerii, orizontul biruinţei lui.
(Era noapte. Stăteam întinşi sub marele stejar de lacrimi. Greierul cânta. Cum de ştia, singuratic, că pământul n-avea să moară, că noi, copiii fără lumină, o să vorbim curând ?)
––––––
* presupun că nu ar trebui decît să tac… veşnic. n-am nimic ‘de zis’
Gellu Naum, traducînd din René Char
–––––
O dragoste a cărei gură e un buchet de ceţuri,
Se naşte şi dispare.
Un vânător va merge în urmărire ei, pândarul va afla,
Şi amândoi, curând, se vor urî, apoi, toţi trei cu ură se vor blestema.
Afară e ger, frunza trece prin pom.
Poate vei înţelege, cîndva, afaramea nu există, nici siguranţa învăluirii în căldură
cîntă-mi ceva, mi-au obosit clapele de-atîtea colburi…
Vai , Cella, îţi cultivi cu atâta obstinaţie tristeţile, cu atâta insistenţă mâhnirile…dar din fericire pentru cei care trec pe la tine, cu atâta har…, dar nu ştiu cât din fericire pentru tine. Eu, după ce întârzii mai mult pe blogul tău, trebuie neapărat să fac o cură de bancuri cu olteni… Reţeta este infailibilă…
Mai ieri sau alaltăieri, când m-ai onorat cu vizita, mi-ai zis ceva despre estropiaţii interioare…
Cu inima şchiopătând, un trecător
agită absent
un ciot de suflet.
Pe umărul său, ultima frunză a toamnei.
sau vezi http://scalen.blogspot.com/2011/07/mutilari.html
tu ai dreptatea ta dar şi eu. ştiu că sunt oameni care au nevoie şi de umărul acesta
ceilalţi au să mă ierte, oricum, veselia-i generală. Să oferim alternative, zic, (şi) pentru cei puţini
ai prea multe vorbe bune pentru mine şi eu ştiu zice doar mulţumesc
Toata lirica s-a stricat cand s-a acceptat ca poetii sunt niste fiinte superioare, deci neintelese de contemporani…A fost o mare lovitura de marketing; toti cititorii initiati voiau sa-si depaseasca epoca…Adica sa li se confirme statutul de initiati…Etalonul ar fi psalmii; David, inainte de-a scrie psalmi, a ucis uriasi…Il simpatizez pe Dinescu, care, intr-o vreme, incepuse sa se lupte cu uriasii…
Parerea mea.
Am uitat: chiar Eminescu, in ziaristica, si nu numai, se lupta cu uriasii…
eu nu uit, mai nimic- încă, da’ nici nu zic nimic despre superioritate că-s neglijabilă
‘doar stau’
no , bine …
ighen !, că doar bine
….. intr-o prezență comună,
TU, ma CELLE d’ici,. de lá
asemenea lor,
dacă vrei să rîzi
oferă-ţi supunerea
dar niciodată armele.
și
fă să roiască pulberea
mimeni n-o să vă destăinuie unirea.
––––––
….. atît ? ….
cum, atît ? tîta mare
„Şi amândoi, curând, se vor urî, apoi, toţi trei cu ură se vor blestema.
Afară e ger, frunza trece prin pom.”
GENIAL !! M-a lasat fara cuvinte, iar poza.. Pfff. Superba :)