Pio XI, eu şi lacrămi(e)le mele

fiecare cu locurile lui, se are doar pe el. nu, nu-s secrete. atâta doar că nepăsarea e unica ascunzătoare pe care oamenii în imensa lor ignoranţă au „inventat-o”. atâta „i-a dus capul” e o simplă expresie.

nu-mi place să visez. ştiu sigur asta din clipa în care mi s-a impus să o fac. natură umană perfect previzibilă. fă-te că-i impui ceva şi … normal cel mai la îndemână exemplu: cel pavlovian că-l ştie tot… omul. traista-n băţ şi valea. călătoriile mele. EU! şi ALBASTRUL. în câte nuanţe? citiţi. în câte vrea El.

„Nicăieri pe planetă nu există un loc complet liniştit. Numai timpul creează iluzia de încremenire. Dar, uneori, dacă ai noroc, poţi să găseşti o zona în care timpul pare să se fi comprimat, unde poţi să simţi pe propria piele cât de cinetică este, de fapt, pâna şi geologia.”

Ştiu! am (mai) auzit comentarii „ţara arde şi babele se piaptănă”. De când nu mai visez, ghici ce?, am devenit NePăsătoare.

atenţie. am zis că nu-mi place. în rest… şi pe lumină. ce nu controlezi, în inconştienţa morţii mărunte a somnului, stările din frecvenţele ştiute… alte(le) nu aici şi nu… ACUM! nu-i nici locul şi nici, mai ales, timpul.

cât pe ce să uit?

nu…

doar am mai amânat, ce iluzie trufaşă care nu sunt, un timp, o mirare-a secundei… un…

… biet şi singur

gând

13. compun/descompun eu? biNE. 1… 3; 12… 1… 1… 2… 1

Contoare pentru lacrimi

Nu plânge nimeni de florile mărului.
Lacrimi ca nişte numere de înmatriculare, lacrimi triunghiulare,
lacrimi pătrate, lacrimi sferice,
lacrimi păstrate, la fel ca nişte seminţe de flori, în sticluţe,
lacrimi ce nu se văd şi lacrimi ce nu se vor usca niciodată.
Nu plânge nimeni de florile mărului
nici măcar atunci, în clipele când a plânge
nu înseamnă decât a fi în trecere prin satele mici ale lacrimilor.
Lacrimi de vânzare în rate,
lacrimi ce picură, pic, pic, din jgheaburile înfundate cu zdrenţe,
lacrimi din rezervele naţionale de lacrimi,
lacrimi lipite, câte două, spate în spate : una de foc,
iar cealaltă de gheaţă.
A răsărit un copac – şi s-a făcut mare – din primul hohot de plâns
pe care l-am îngropat în pământ, în adolescenţa mea tulbure,
în pământul bătătorit din spatele casei natale.
Lacrimi ca nişte clinchete de clopote
atârnate la gâtul ţapilor cu nume de logofeţi
şi testicule vineţii legănându-li-se între coapse.
Lacrimi ale şerpilor din cuştile văzute prin bâlciuri,
lacrimi scoase cu aţa la fel ca dinţii de lapte,
lacrimi ale riglelor de calcul şi ale celor plătiţi
să citească zilnic contoarele noastre pentru lacrimi.
Efemere lacrimi
asemenea gropilor făcute de micile lor explozii
la picioarele lui Dumnezeu.
Nu plânge nimeni de florile mărului.
Uneori, plânsetul omului urmează drumul rătăcitor al păsării.
O lume în care se plânge cu mult mai mult de cât plouă,
chiar aşa : cu mult mai mult de cât plouă.
Uşor ca o frunză

Vedeam o creangă pe care stelele
îmbufnate ca nişte bufniţe mici
erau aşezate una lângă alta
în ordine alfabetică
Vedeam un ghem
cu firul din lână de oaie neagră,
un ghem din ce în ce mai mare :
era cimitirul
Vedeam o biserică veche
în care se surpase pământul
şi, în groapa din mijlocul ei, o fântână
şi, în fântână, înota o răţuşcă
şi, în pântecul ei, un ou cât o varză,
iar în oul acela, arzând fericită,
o lumânare.
şi aveam părul aurit.
şi eram uşor ca o frunză
şi de tot ce vedeam şi vedeam şi vedeam
mă despărţea mă despărţea
– o, lama lama, Iisuse –
din ce în ce mai gros un geam :
un geam din sticlă toarsă, în secret, de fuse.

‘

O nouă specie a tristeţii

O nouă specie a tristeţii: tristeţea banală, tristeţea cotidiană
de care suntem însoţiţi peste tot, în tramvaie, la serviciu,
în parcuri, în serile de sâmbătă şi în duminicile
al căror chip îl vedem tot mai rar. Ne-am speriat la început,
desigur,
dar apoi totul a luat-o într-o direcţie liniştitoare.
Avem, aşadar, un nou înger păzitor: tristeţea banală, tristeţea
cotidiană. Nici nu s-ar mai putea fără ea.
Nici nu s-ar mai putea fără el.
De această opţiune ne-am lăsat înfăşuraţi pe al său ax.
Arzi, chip de lut al învechitelor tristeţi, este mai bine să arzi.
Numai sărmanul şi neştiutul pescar ,,stă pe o grămadă de oase
de peşte şi se teme ”, un pescar de demult,
stăpân pe ştiinţa vieţii
şi care îl refuză, în continuare, pe îngerul cu mustăţi de pisică.

(Mircea Bârsilă- din vol.Adâncuri marine)