Pio XI, eu şi lacrămi(e)le mele

fiecare cu locurile lui, se are doar pe el. nu, nu-s secrete. atâta doar că nepăsarea e unica ascunzătoare pe care oamenii în imensa lor ignoranţă au „inventat-o”. atâta „i-a dus capul” e o simplă expresie.

nu-mi place să visez. ştiu sigur asta din clipa în care mi s-a impus să o fac. natură umană perfect previzibilă. fă-te că-i impui ceva şi … normal cel mai la îndemână exemplu: cel pavlovian că-l ştie tot… omul. traista-n băţ şi valea. călătoriile mele. EU! şi ALBASTRUL. în câte nuanţe? citiţi. în câte vrea El.


„Nicăieri pe planetă nu există un loc complet liniştit. Numai timpul creează iluzia de încremenire. Dar, uneori, dacă ai noroc, poţi să găseşti o zona în care timpul pare să se fi comprimat, unde poţi să simţi pe propria piele cât de cinetică este, de fapt, pâna şi geologia.”

Ştiu! am (mai) auzit comentarii „ţara arde şi babele se piaptănă”. De când nu mai visez, ghici ce?, am devenit NePăsătoare.

atenţie. am zis că nu-mi place. în rest… şi pe lumină. ce nu controlezi, în inconştienţa morţii mărunte a somnului, stările din frecvenţele ştiute… alte(le) nu aici şi nu… ACUM! nu-i nici locul şi nici, mai ales, timpul.

cât pe ce să uit?

nu…

doar am mai amânat, ce iluzie trufaşă care nu sunt, un timp, o mirare-a secundei… un…

… biet şi singur

gând

13. compun/descompun eu? biNE. 1… 3; 12… 1… 1… 2… 1

Contoare pentru lacrimi

Nu plânge nimeni de florile mărului.
Lacrimi ca nişte numere de înmatriculare, lacrimi triunghiulare,
lacrimi pătrate, lacrimi sferice,
lacrimi păstrate, la fel ca nişte seminţe de flori, în sticluţe,
lacrimi ce nu se văd şi lacrimi ce nu se vor usca niciodată.
Nu plânge nimeni de florile mărului

nici măcar atunci, în clipele când a plânge
nu înseamnă decât a fi în trecere prin satele mici ale lacrimilor.
Lacrimi de vânzare în rate,
lacrimi ce picură, pic, pic, din jgheaburile înfundate cu zdrenţe,
lacrimi din rezervele naţionale de lacrimi,
lacrimi lipite, câte două, spate în spate : una de foc,
iar cealaltă de gheaţă.
A răsărit un copac – şi s-a făcut mare – din primul hohot de plâns

pe care l-am îngropat în pământ, în adolescenţa mea tulbure,
în pământul bătătorit din spatele casei natale.
Lacrimi ca nişte clinchete de clopote
atârnate la gâtul ţapilor cu nume de logofeţi
şi testicule vineţii legănându-li-se între coapse.
Lacrimi ale şerpilor din cuştile văzute prin bâlciuri,
lacrimi scoase cu aţa la fel ca dinţii de lapte,

lacrimi ale riglelor de calcul şi ale celor plătiţi
să citească zilnic contoarele noastre pentru lacrimi.
Efemere lacrimi
asemenea gropilor făcute de micile lor explozii
la picioarele lui Dumnezeu.
Nu plânge nimeni de florile mărului.

Uneori, plânsetul omului urmează drumul rătăcitor al păsării.
O lume în care se plânge cu mult mai mult de cât plouă,
chiar aşa : cu mult mai mult de cât plouă.
Uşor ca o frunză


Vedeam o creangă pe care stelele
îmbufnate ca nişte bufniţe mici
erau aşezate una lângă alta
în ordine alfabetică
Vedeam un ghem
cu firul din lână de oaie neagră,
un ghem din ce în ce mai mare :

era cimitirul
Vedeam o biserică veche
în care se surpase pământul
şi, în groapa din mijlocul ei, o fântână
şi, în fântână, înota o răţuşcă
şi, în pântecul ei, un ou cât o varză,
iar în oul acela, arzând fericită,

o lumânare.
şi aveam părul aurit.
şi eram uşor ca o frunză
şi de tot ce vedeam şi vedeam şi vedeam
mă despărţea mă despărţea
– o, lama lama, Iisuse –
din ce în ce mai gros un geam :
un geam din sticlă toarsă, în secret, de fuse.

O nouă specie a tristeţii

O nouă specie a tristeţii: tristeţea banală, tristeţea cotidiană
de care suntem însoţiţi peste tot, în tramvaie, la serviciu,
în parcuri, în serile de sâmbătă şi în duminicile
al căror chip îl vedem tot mai rar. Ne-am speriat la început,
desigur,
dar apoi totul a luat-o într-o direcţie liniştitoare.

Avem, aşadar, un nou înger păzitor: tristeţea banală, tristeţea
cotidiană. Nici nu s-ar mai putea fără ea.
Nici nu s-ar mai putea fără el.
De această opţiune ne-am lăsat înfăşuraţi pe al său ax.
Arzi, chip de lut al învechitelor tristeţi, este mai bine să arzi.
Numai sărmanul şi neştiutul pescar ,,stă pe o grămadă de oase
de peşte şi se teme ”, un pescar de demult,
stăpân pe ştiinţa vieţii

şi care îl refuză, în continuare, pe îngerul cu mustăţi de pisică.

(Mircea Bârsilă- din vol.Adâncuri marine)

Anunțuri

5 gânduri despre “Pio XI, eu şi lacrămi(e)le mele

  1. Cella, iar vine iarna, parca trecuse…revine mereu. Si eu tot de la X vin, am vazut ca tanjeai dupa ceai. Ai un samovar pe undeva…Mai bine sa vina vara si sa mancam tone de inghetata de capsuni! :)

    1. nu vine Mi, n-a plecat niciodată :(
      era o glumă de-a mea cu Miile de vorbe care… da’ el e la făcut de ceai(şi ceAI se făcu) şi scris scrisori galbene iar eu p-aici… în plimbare pe-un gheţar zăbavă
      eu deja tone de îngheţată da’ nu-mi plac fructatele. eu vanila şi cico cu tone de frişcă :)
      ce bine de X

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s