Verde, cât de drag mi-eşti, verde*

Cântecul vrea să fie lumină.
În întuneric, cântecul are
fire de fosfor şi lună.
Lumina nu ştie ce vrea.
În marginile ei de opal
se-ntâlneşte cu ea însăşi
şi se întoarce.

Nici tu, nici eu
nu vrem să ne-ntâlnim.
Tu… pentru ceea ce ştii.
Eu… fiindcă-aşa am vrut!
Mergi pe această cărare.
În palme port urmele
ţintelor.
Nu vezi cum sângerez?
Mergi fără grabă,
nu privi nicicând înapoi
şi roagă-te asemeni mie
sfântului Caetano,
căci nici tu, nici eu
nu vrem
să ne-ntâlnim.

*Federico Garcia Lorca

Asemenea infinităţii de pămînteni care au trecut înaintea mea, asemenea infinităţii de pămînteni care-mi vor urma am trecut pe un drum. ştii tu, „locul acela care este al tuturor şi al nimănui”. n-am să aflu niciodată de ce ?  m-am oprit. şi nici n-am să aflu măcar dacă mi-am pus întrebarea: cum ar fi să văd toate urmele şi ce mi-ar spune ele despre tălpile trecerilor. aşteptarea nu a fost niciodată o opţiune. stau pe marginea drumului: anoTimp. treceţi!

mantră:

"Ţin locul unei pietre de pavaj
Am ajuns aici
Printr-o regretabilă confuzie.

Circulaţi numai pe partea
 carosabilă
A sufletului meu,
Barbarilor"
- M.Sorescu -