”salată colectivă a existenței”*

Scriu, trist, în camera mea liniștitã, singur cum am fost din-O-livro-do-desassossego-Fernando-Pessoa
totdeauna, singur cum întotdeauna voi fi.”
(..)
Am să ignor amănuntul că  `dosarul Pessoa` n-are cum fi preocuparea momentului..
nu-s atît de naivă dar îmi cultiv naivitatea geamănă aspirațional și-n ciuda evidențelor continuului meu lipsit de virgule îi fac reverențe cauzatoare de amețeli viitorului nimănui..
 24623I-am cerut atât de puțin vieții, însã viața mi-a refuzat chiar și
acest puțin. Un rest de razã de soare, un petic de câmpie, o porție de liniște și o porție de pâine, sã nu mã apese prea mult cunoașterea faptului cã exist, sã nu le cer nimic altora și nici ei sã nu-mi cearã ceva. Chiar și asta mi s-a refuzat, cum ar refuza cineva sã dea pomanã, nu fiindcã n-ar avea un suflet milos, ci doar fiindcã îi este lene sã-și dezbumbe mantaua.
Măcar atîta să fac și eu pentru piedica pe care ignoranța mi-o pune aproape la fiecare pas și față de care ridicările mele din împiedecare sînt tot mai rare.
Și pentru că n-ai cum să te opui .. ”Trebuie sã fac o alegere între lucrurile pe care le detest – sã aleg fie visul, pe care inteligența mea îl urãște, fie acțiunea, care îi repugnã sensibilitãții mele; fie acțiunea, pentru care eu nu sunt nãscut, fie visul, pentru care nimeni nu e nãscut.
Cum le detest pe amândouã, rezultã cã nu aleg nimic, însã, cum – în anumite circumstanțe – am nevoie fie sã visez, fie sã acționez, amestec un lucru cu celãlalt
(..)
și-l iubesc și-l iubesc și-l iubesc așa cum undeva ”șezum și plînsum șezum și plînsum șezum și plînsum„ Opera poetica_05182303
 așadar

Există destulă metafizică în a nu te gândi la nimic.

Ce gândesc eu despre lume?
Parcă poţi să ştii ce gândesc eu despre lume!
Am să mă gândesc la asta dacă am să mă îmbolnăvesc.

Ce idee am eu despre lucruri?
Ce opinie despre cauze si efecte?
Ce am meditat eu despre Dumnezeu, despre suflet
Şi despre facerea lumii?
Nu ştiu. Mie mi se pare că a te gândi la toate acestea înseamnă
A închide ochii nu a gândi. Sau înseamnă a trage perdelele
La fereastra mea (doar că nu am la ea perdele).

Misterul lucrurilor? Parcă poţi să ştii ce-i misterul!
Singurul mister e că mai există unii care se gândesc la mister.
Cel care se aşează la soare şi-nchide ochii,
Începe să nu mai ştie ce este soarele,
Şi se gândeşte la multe lucruri pline de căldură.
Însă deschide ochii şi vede soarele.
Şi din acel moment nu se mai poate gândi la nimic,
Fiindcă lumina soarelui e mai valoroasă decât gândurile
Tuturor filosofilor şi ale tuturor poeţilor.
Lumina soarelui nu ştie ce face
Iată de ce ea nu este eronată, e doar ceva comun şi bun.

Metafizica? Ce fel de metafizică au arborii de acolo?
Decât metafizica de a fi verzi şi stufoşi şi cu ramuri
Ce dau fructe la vremea lor, ceea ce nu ne face să ne gândim,
Pe noi, cei care nu ştim să fim atenţi la ele.
Aşadar ce altă metafizică mai bună decât a lor,
Aceea de a nu şti de ce trăiesc
Şi de a nu şti nici ce înseamnă să nu ştii?

„Constituţia intimă a lucrurilor”…
„Sensul intim al universului”…
Toate sunt false, toate acestea nu înseamnă nimic.
Nici nu-ţi vine să crezi că cineva se poate gândi la aşa ceva.
E ca şi cum te-ai apuca să faci tot felul de planuri şi calcule
Când se anunţă dimineaţa cu primele raze, iar pe conturul arborilor
Un aur lustral începe treptat să îşi piardă întunecimea.

A te gândi la sensul intim al lucrurilor
Este ceva în plus, cum te-ai gândi la sănătate
Sau cum ai aduce un pahar de apă fântânilor.

Singurul sens intim al lucrurilor
E faptul că ele nu au nici un fel de sens intim.

Nu cred în Dumnezeu fiindcă niciodată nu l-am văzut.
Dacă ar vrea el să cred în el,
Fără îndoială că ar veni să-mi vorbească
Şi ar intra la mine în casă pe uşă
Spunându-mi, Iată-mă!

(Poate i se pare ridicul să audă aşa ceva
Celui care, neştiind ce înseamnă să priveşti lucrurile,
Nu-l înţelege pe cel care despre ele vorbeşte
Cu felul de a vorbi deprins prin observarea atentă a lucrurilor).

Dar dacă Dumnezeu înseamnă flori şi arbori
Şi munţi şi soare şi clar de lună,
Atunci şi eu cred în el,
Atunci cred şi eu în fiece clipă,
Şi viaţa mea toată nu-i decât omelie şi liturghie,
Şi comuniune prin văzul ochilor şi prin auz.

Dar dacă Dumnezeu e toate acestea: arborii şi florile
Şi munţii şi clarul de lună şi soarele
De ce să le numesc eu Dumnezeu?
Le spun flori şi arbori şi munţi şi soare şi clar de lună;
Întrucât dacă el se face, pentru ca eu să-l văd,
Soare şi clar de lună şi flori şi arbori şi munţi,
Dacă el îmi apare ca fiind arbori şi munţi
Şi clar de lună şi soare şi flori,
Înseamnă că el doreşte să-l cunosc în chip de
Arbori şi munţi şi flori şi clar de lună şi soare.

Iată explicaţia că ascult de el,
(Ce ştiu eu mai mult despre Dumnezeu decât Dumnezeu despre el însuşi?),
Ascult de voinţa lui trăind, spontan,
Precum cel care deschide ochii şi vede,
Şi îl numesc clar de lună şi soare şi flori şi arbori şi munţi,
Şi-l iubesc fără să mă gândesc la el,
Şi îl gândesc văzând şi auzind,
Şi cu el drumețesc însoţindu-l clipă de clipă.

(fragment din Paznicul Turmelor)

*”Mi se perindã toate acestea pe dinainte, dar nimic nu-mi spune
nimic, toate sunt strãine de destinul meu, strãine chiar de pro-
priul lor destin – amestec de inconștiențã, de înjurãturi cu care
împroști când îți cade o țiglã în cap, sau ecourile îndepãrtate ale
unor voci necunoscute – salatã colectivã a existenței.

Anunțuri

2 gânduri despre “”salată colectivă a existenței”*

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s