rien va plus

să le dai de-a gata, să-i mîngîi pe creștet cu grija de-a nivela uniform dedesuptul, să nu care cumva dragă doamne să li se tulbure neputința de-a fi

chiar nu se poate& chiar nu mai este nici vreme și nici timp pentru fundătura în care se complac pustiind mai toată nădejdea inutilă că vor înțelege ceva din ce-i

deja viu

(..)
chiar şi astăzi vorbesc doar cu spaimă,
pentru că locuiesc tot acolo, sub clopot,
iar vorbirea îmi face rău.
n-am nimic de spus în vorbire umană,
unde totul este întîmplare şi zarvă.

mă prefac însă cu o anume dibăcie
că vorbesc, iar afară se aud
sunete aproape omeneşti,
dar în gîtlej e un muget analfabet şi inform,
care n-are de a face cu vorbitul.
(..)
Ioan S.Pop – apostrof