să le dai de-a gata, să-i mîngîi pe creștet cu grija de-a nivela uniform dedesuptul, să nu care cumva dragă doamne să li se tulbure neputința de-a fi
chiar nu se poate& chiar nu mai este nici vreme și nici timp pentru fundătura în care se complac pustiind mai toată nădejdea inutilă că vor înțelege ceva din ce-i
deja viu
(..)
chiar şi astăzi vorbesc doar cu spaimă,
pentru că locuiesc tot acolo, sub clopot,
iar vorbirea îmi face rău.
n-am nimic de spus în vorbire umană,
unde totul este întîmplare şi zarvă.
mă prefac însă cu o anume dibăcie
că vorbesc, iar afară se aud
sunete aproape omeneşti,
dar în gîtlej e un muget analfabet şi inform,
care n-are de a face cu vorbitul.
(..)
Ioan S.Pop – apostrof
Mda, scafandru într-o lume deja vu.
(cam lăptoasă tema asta)
bate-o pînă se face unt
Nu mai iese nimic, jocurile sînt deja făcute.
hélas! la vie
„mă prefac însă cu o anume dibăcie
că vorbesc…”
Cred ca toti poetii sunt inzestrati cu capacitatea unui dublu limbaj : cel exterior, auzit ‘prin litere’ de cititorii obisnuiti, si cel interior auzit doar de cei ce reusesc sa intre pe acceasi lungime de unda cu autorul lor.
Poezia de azi are gust de razvratire ..
`Poetul ca și soldatul `.. iar noi(?) să ne întîmplăm în timpul vieții lui
dacă avem șansă
sămă aștepți….
TU știi cum