Multa, copleșitoarea mută bucurie din ochii cireșilor, merilor, liliacului..
naiva bucurie a ierbii crudă-n verdele ei pe care nu-l meriți
și ecoul tristeții Lui intrînd în LUMEA care nu poate fi izbăvită prin jetfă
zicea un muzician că muzica se ascultă cu înlăuntrul și că îți trebuie singurătate pentru a te afla acolo
singurătate în care să-ți lipsească ego-ul .. singurătatea ascultătorului de cursă lungă .. parafrazare inutilă a ceva ce nu ai cum împărtăși fără să-ți jupoi inima strat cu strat
dacă ar fi să te cauți în trecut poți să te întorci pe urma picăturilor de sînge, pe urma crucilor, pe urma ierbii crud crescute, pe scuturările liliacului, a merilor, a cireșilor
de ce plîng pomii înfloriți și-i iarba udă de tălpile goale ale fluturilor
am să-mi asum nechemată, precum pe-un dezmembrămînt al dreptului de proprietate, această întristat de minunată primăvară expodînd de bucuria trecerii
jus possidendi, jus utendi, jus fruendi, jus abutend
luați-mi din inimă, luați-mi din carne. luați-mi din sînge.. crucile de iarbă crudă..
nu doare
faceți-vă din toată inima mea, dăruită, SĂRBĂTORI cu LUMINĂ
BUCURAȚI-VĂ! .. (nu urmează nimic.. din ce nu-i semănat a urma.. )
leneşrĂu's Blog ? 
Reblogged this on Graffiti-uri pe pereţii unei gări.
Să-ţi asumi,
nu să consumi!
Să daţi,
nu numai să luaţi!
Luăm, luăm, luăm şi de unde noi vom lua se va spori… Şi de unde ne vom înfrupta, din miros, din sunetele pe care tu le culegi dintre universuri şi le pui aici ca pe nişte pietricele albe semănate prin pădurea întunecoasă să nu rătăcim drumul de întoarcere şi nici cel de mers înainte, la fel, pietricele tale albe sau colorate, pline de viaţă ca nişte mici globuşoare magice, vibrante şi vii, sunt semne ale cărării şi pentru noii sosiţi, cei bezmetici, care nu ştiu pe unde să apuce.
Blogul tău este precum firul Ariadnei, ne arată drumul afară din labirint. Semnele şi energiile luminoase ale cosmosului te caută, se înnoadă în tine ca tu să ştii unde să te duci să ne cauţi nouă frumuseţi pentru trăit.
Eşti cel mai mare dăruitor pe care l-am întâlnit în viaţa mea.
Şi cu cât dăruieşti, cu atât sporeşti în Lumină şi Limpezime.
Avem nevoie de tine, să ne pui pietricele, să nu ne pierdem de drum, Cella!
mă intimidezi:),cu așa vorbe bune.. mereu..
cred că în mine-i ceva care seamănă cu „exist împotriva mea„..
o autoapărare mai puternică decît toate încrînenările răului: credința!
Împacă-te cu tine. Iartă-te profund de tot, până la ultima fibră, până-n prima amintire dureroasă. Dumnezeu ne iubeşte ca pe copiii lui dar el nu poate să şteargă ce noi nu iertăm. Indiferent ce crezi tu că ai făcut de neiertat, sunt din lumea asta şi pentru om greşelile, iartă-te. De tot, de tot de tot. Dumnezeu a iertat şi-a uitat demult şi tu te ţii de ceva ce nu mai există…
Nu mi-ai zis de Călătorie la Ixtlan – sau n-am fost atentă. Eu o consider o carte de căpătâi pentru cine caută Mântuirea.
http://ro.scribd.com/doc/8421495/Castaneda-Carlos-Calatorie-La-Ixtlan
o citesc.. mai am..
oricîtă iertare (mi-)aș primi, și am primit, n-am cum uita
pedeapsa neuitării-i o cruce grea
Merii care-au înflorit anul acesta nu mai ţin minte nicio floare care nu s-a făcut măr, a căzut din el şi-a putrezit că n-a fost să fie, de anul trecut sau din alt an…
Nici pietrele din caldarâm nu ţin minte copitele care-au scos scântei din ele, ţin minte doar paşii uşurei şi plăcuţi ai săndăluţelor cu baretă… Şi micile ciupituri de la şotron. Albia râului nu ţine minte hoiturile ce i-au izbit pietrele, răchiţile şi vadul… Numai noi ne îndrăgostim de cadavrele putrefacte ale trăitului „nostru” şi nu mai putem de dragul lor. Ce a fost a fost, ars şi uitat.
mai sînt „lupte grele„ de dat
abia de sînt la „stadiul„ precar de frunză-n vînt
Nu, nu eşti la stadiul „frunză-n vânt”. Eşti la stadiul „conştientizării” că eşti „frunză”. Şi că vântul e bun. :)
Te îmbrăţişez cu lumină.
noi, trecătorii, ascultăm pe dinlăuntru.. pricesne
Am tastat febril – cum mi-a dictat Îngerul – şi cu multe greşeli. O să mă ierţi, desigur.
@Alma.. :)
ce n-am de dat
mi s-a luat
ce mi-am asumat
s-a costumat
(altă mărie n-are pălărie/ eu îs tichie/ pe-un cap de zurlie)
M-ai zăpăcit cu florile …
și ele pe mine:))
Mi-am asumat. :) Dar chiar si mie mi-e frica…
să nu ne temem!
Asta-i sarboaiaca aia care canta fabulos? Azi, toata ziua, m-am gandit ce mi-ar place sa-mi cante la ingropaciune. Iti dai seama? Si mi-am amintit ca fost prezentata la RRA o sarboaica, si vocea ei dumnezeiasca, si cum o cheama, toata ziua azi am incercat sa-mi amintesc cum o cheama…
n-am știut nimic.. am zile magice care fac ce știu ele mai bine: amînă înnoptarea
Ea e.
De unde Dumnezeu ai stiut?
Esti teribila.
Poate ca tu esti aici sa ma ajuti sa plec acasa….
Poate ca acasa e foarte frumos dar aici as fi dat totul pe-o iubire….
Stii, prostiile astea de le spun eu acum, vor ramane si cand eu nu voi mai fi aici. Cateodata intru pe blogul lui Mircea Suman si citesc, si ma gandesc…
este ziua în care citim și nădăjduim, puțini aleși dintre mulții chemați
o nesfîrșită tristețe.. bucuria întristării cosmice(parcă)
„Cei ce credem în Hristos prin moartea trupului trecem într-un somn asemenea celui al lui Hristos din cele trei zile dinainte de învierea cu trupul. E un somn care ne menține într-o viață a sufletului, nedeplină, dar totuși cu o anumită conștiință plină de nădejdea cea-bună a învierii. E ca un fel de somn, pentru că ne amintim de toate cele trăite în trup ca într-un vis, dar n-avem puterea să săvîrșim faptele reale, așa cum le săvîrșeam cînd eram în trup.„
„zicea un muzician că muzica se ascultă cu înlăuntrul și că îți trebuie singurătate pentru a te afla acolo”
Un poet ar fi spus la fel despre poezie … cred.
mi-ar fi plăcut să pun aici tot interviul acela, a fost o încîntare, omu`-i fabulos (dirijorul Ion Constantin)
încerc să nu plictisesc că oricum nu prea ascultă nimeni:)
despre poeți .. ? .. numai de bine:))
de unde să știu?, cînd voi auzi voi povesti
promit!