piedestalul& aura, golite de eu, vor rămîne mărturie că lumea-i ”de manechine”. nu-i bună nu-i rea¡
să nu ne mirăm prea mult& să rămînem stăpîni peste un teritoriu precar știind ( c.ă/a)
(și) atunci cînd cuvintele au înțelesuri încărcate, aiurea, de sensuri pot fi inutile
rămîne un necrolog cumpătat undeva unde nimeni nu(-l) va citi niciodată
cei pierduți nu au îngeri păzitori și lasă urme doar în golul care (cînd`va) părea prezența lor
îngerii mor?
se transformă, așa cum suntem insistent învățați, ca toate celele în altceva?
unde se duc îngerii oamenilor pierduți și cine sunt eu să-i întreb .. orice.. ce`va??¿
––-
nu-s ”daliană”, n-am fost niciodată.. îngerul ăsta mă locuiește precar și-i eram, cum`va, obligată
să mă părăsească cu totul nu aveam cum să-i cer
l-am provocat (oximoronic picasso&nichitian) la lecțiA de zbor
Mai întâi îți strîngi umerii,
mai apoi te înalți pe vârful picioarelor, ( sursa)
închizi ochii
refuzi auzul.
Îţi spui în sine:
acum voi zbura.
Apoi zici:
Zbor
Şi acesta e zborul.
Îţi strângi umerii
cum se strâng râurile într-un singur fluviu.
Îţi închizi ochii
cum închid norii câmpia.
Te-nalţi pe vârful picioarelor
cum se înalţă piramida pe nisip.
Refuzi auzul,
auzul unui singur secol,
şi-apoi îţi spui în sinea ta:
acum voi zbura
de la naştere spre moarte.
După aceea zici:
Zbor
Şi acesta e timpul.
Îţi strângi râurile
cum strângi umerii
te înalţi pe behăitul caprelor
Zici: Nevermore.
Şi apoi:
fâlf
dai din aripile altcuiva;
şi apoi
eşti el,
iar el
este pururi altcineva.
––––
adenda– Emil și-a închis toate cele trei bloguri.. linkul de început, însemnarea aceasta, gîndul meu.. au rămas fără rost și nu mai ”duc” nicăieri
puteam, probabil, să o șterg și eu dar am să o las, din respect pentru aceia care au citit-o deja, pentru a-mi aminti..