foto Vasile Dorolți
urcă pe fușteii scării pînă în adîncul sării sarea nu-i amară scara nu-i fereastră seara nu-i și nici nu a fost alb/astră
(exercițiile de dicție nu-s vorbire orice conotație tricotează o denotație)
scarasăriisearasaresareasearascara
¡ cu B
să VORBIM despre noi atunci cînd simplificăm absurd orice
în spațiul în care (fiștecare) elitismul este clamat din culcare-n.. trezire se omite prin pauza de autoadmirare
scara
proptită, ea are fuștei care
ori ți se pare
+ PĂTRATELE
conștientizînd că orișicare nu-i nimeni poți continua să minți și să tot spui adevăruri pentru ca r e fiecare are
tipare și foarfecă și ac și ață
degetarul face diferența dar asta nu-i pentru oricine
coroborarea o ai ori nu (penalul ține în loc civilul și raportările se fac ținînd seamă de abrogări)
întotdeauna!!!
♠♥
–––––
*definiție:
(dr. civ.) – constă în inducerea în eroare a unei persoane, prin mijloace viclene (manopere dolosive), cu scopul de a încheia un act juridic, un contract sau un alt act. Dacă nu s-ar fi întrebuințat astfel de mijloace viclene, persoana care a fost dusă în eroare nu ar fi încheiat acel act. Dolul este unul din elementele care afectează caracterul liber al consimțământului. Codul civil (art. 960) prevede ca “Dolul este o cauză de nulitate a convenției, când mijloacele viclene întrebuințate de una din părți, sunt astfel încat este evident că, fără aceste mașinații, cealaltă parte n-ar fi contractat”. Acesta presupune existența a doua elemente, și anume: elementul intențional care constă în voința de a induce o persoană în eroare, și elementul material ce constă în întrebuințarea de mijloace viclene pentru realizarea intenției de inducere în eroare.
leneşrĂu's Blog ? 
http://www.deadcandance.com/
Ar mai fi si Scara lui Ion Scararul. Sosind de pe cele coclauri, primul impuls blogistic a fost sa te vad, sa vad ce faci, ce poeme ai mai gasit/nascocit si ce fotografii… Iata, nu stiam care-i blogul fara de care nu exista blogging.
Bine ca esti.
oricît m-am gîndit, și eu nu prea uit, nu mi-am amintit să-mi fi spus cineva ceva mai frumos
nu știu mulțumi decît plecînd fruntea, luminoaso
ce fac? iaca.. îmi pare că-s într-un coșmar din care n-am putere să mă desprind
e ca o pînză groasă de păienjeniș care crește de-aiurea iar eu mă încurc tot mai tare în ea
nu-i mai pricep pe oameni, nu le mai știu alina dezbinările,,
poate-s greșită.. peste tot
și cam niciunde nu(-mi) am locul
probabil am îmbătrînit devreme și degeaba
sunt tare tristă, buna mea, parcă fără leac
Vei fi auzit si vei fi citit multe vorbe frumoase, sigur e asa. Doar ca acum, ca o rezonanta a tristetii tale (sa nu deznadajduiesti), ca un ecou, au sosit bietele mele cuvinte. Acelasi rau de melasa coclita il traversez si eu… Nici eu nu mai inteleg irationala ura ce-i anima mai nou (sau poate dintotdeauna, dar eu, cu sufletul meu inconstient de naiv, n-am stiut sa vad) pe oameni… E inexplicabil din ce izvor sau din ce panza freatica subterana a sufletelor contemporane se nutreste ura cu care se-ntampina acum oamenii.
Aproape ca e imposibil sa nu te smintesti la randu-ti, umbland prin zidul de ura generala. E greu, dar trebuie sa ramanem iubitori de oameni, iubitori de bine chiar si in aceste conditii sau mai ales intr-aceste.
Dezbinarile oamenilor vin din precaritatea viselor. Nimeni nu mai stie visa vise de oameni, cu totii viseaza vise de fiare: sa apuce, sa sfasie, sa zrobeasca, sa incalce, sa sugrume, sa distruga. Si sa se ridice triumfator pe lesul umilirii si desfiintarii celuilalt. Asta pare sa fie esenta zilelor noastre: sa ne des-fiintam, sa ne scoatem unii pe altii inafara fiintei, inafara luminii, inafara bucuriei de a fi pur si simplu.
Nu te intrista si, mai ales, te rog nu deznadajdui. Nici in ordine sacra nu e drept sa deznadajduiesti. Increde-te in sufletul pe care Dumnezeu l-a pus in tine si orice obstacol nu ti se va mai parea de netrecut. In esenta, fiecare om e dator cu propria sa mantuire, nu e dator neaparat sa schimbe lumea in bine. Macar pe sine sa se poata salva fiecare si-ar fi minunat.
Eu sunt langa tine, mereu. Sensibilitatea ta uriasa si profunzimea cu care esti inzestrata au un sens si un rost.
vreau să cred despre mine că-s mult prea căpățînoasă să-mi poată ”lua” cineva, oricine/ orice, credința
e prea tîrziu pentru asta iar minele-i clădit
surparea o să vină, știu, pentru ce-i afară
(pe)dinlăuntrul pleacă doar odată cu mine
Bun, dar cu noi cum rămâne?
Ei au fost mari, tragici, sfinţi…
Ei au mâncat pâine,
părinţilor noştri le-au fost părinţi.
Dar noi, dar cu noi?…
Lor le-a fost frig, au pătimit,
au mers prin zăpadă, prin noroi,
au murit şi s-au nemurit.
Noi trăim, cu noi cum rămâne?
S-a hotărât ceva? S-a hotărât?
Când anume şi ce anume?
Suntem, dar ne este urât!
Nichita Stanescu
alb de astră, nuferi pe cer, umbre cu puncte de vedere şi multe altele mi-au trecut prin minte trecând pe-aici… :)
mie, trecînd mereu pe la tine, îmi rămîne încrederea
(..Pasăre dormind,
pasăre mâncată,
mistuită, fluturată.
Pe zăpadă ce se vede?
O umbră de frunză verde.)
Sunt aici, dar nu mai pot folosinet-ul o perioada(sper!).
Frumoasa coincidenta’ tocmai lucrez la ” Scara pacatelor…”.
Va imbratisez …pe toti patru.
ȘI NOI TE ÎMBRĂȚIȘĂM DRAGA NOASTRĂ
te-am tot pomenit dar eu una m-am izolat de orice înseamnă comunicare
nu mă mai simt în stare nici să primesc și nici să dau ”semne de viață”
viața.. parcă-i în altă parte
mult succes și spor la scară
ce exemplu îmi aplici tu draga mea
și ce neputințe mă sufocă pe mine.. mă știi cum ”zac”.. poate vine toamna ”aia”.. poate nu..
l-am văzut la tine pe blog
a cui pui îi?
Delia, fosta vânzătoare de la chioșcul din piață. L-am pus ca să-ți crească tonusul :) Cred că e ultima poză făcută anul ăsta că mi-a ologit aparatul.