veghea(-mi)- ” Numai din somn / se poate trezi fiecare, -/ din coaja vieții nici unul,/ niciodată”

(…) !” Atunci când m-aţi întrebat cum arăt, trebuia să vă răspund cu mâna pe inimă: arăt întocmai ca o mirare a mea. Atunci când m-aţi întrebat cum arăt trebuia să vă răspund că cea mai mare speranţă a mea este de a putea să dorm, la sfârşitul vieţii mele, să dorm fără vise. Uneori sunt obosit de propriile mele gânduri, de apropierile de gânduri, care se fac de la sine, de pornirea de a aşeza răul în…ainte. Durerea se umflă şi devine fabuloasă şi e aşa de parcă aş visa un vis. Un vis în care se face că statuia lui Venus din Millo, mare cât un Zeppelin, pluteşte liniştită pe cer, lungită, iar apusul de soare îi izbeşte sânii. Şi eu alerg pe străzi, pentru că ea coboară spre mahalale, iar când oraşul se termină şi când copiii cu puţele goale şi cu buricele goale şi strălucinde de năduşeală aleargă după mine în lătrături de câini, eu încă mai fug după acea statuie uriaşă, care urmează să se prăbuşească undeva, după o lizieră. De ce alerg, nu ştiu. De ce latră după mine câinii, nu ştiu. De ce e atât de uriaşă acea statuie de piatră – pe care am văzut-o cândva cu ochiul liber într-un muzeu -, nu ştiu. Şi de ce prefer, în locul unei idei lucide, patul şi transpiraţia şi făptura unei idei lucide, iarăşi nu ştiu.

 Vă supără că v-am povestit un vis? ” (…)

„O voi prieteni,/ poezia nu este lacrimă/ ea este însuşi plînsul/ plînsul unui ochi neinventat/ lacrima ochiului/ celui care trebuie să fie frumos,/ lacrima celui care trebuia/ să fie fericit”

ELEGIA OULUI, A NOUA

Într-un ou negru mă las încălzit / de așteptarea zborului locuind în mine;/ stă unul lângă altul, nedezlipit,/ sinele lângă sine./ Sentimentul unei aripi îmi curge-n spinare,/ senzația de ochi își caută o orbită./ O, tu, întuneric mare,/ tu, dezgustată naștere încremenită / S-a așezat pe mine o idee / și mă clocește maternă./ Acum, tot ceea ce este e / rotundă căldură și fermă./ Sare din mine un fel de plisc / în toate părțile și deodată./ Refuză să fie un obelisc / șira intimă, curbată./ Sparg coaja pielii mele, arsă,/ lipită de-a dreptul pe suflet,/ ca să-mi rămână ne-ntoarsă / întâia încercare de umblet./ Sar cojile negre, oho! / Mai mare mă aflu și nezburat,/ lipit de acel încotro,/ cu o boltă de jur împrejur adăugat./ Scot ochi cu priviri nereale / la dreapta, la stânga, în sus și-n jos,/ născând șir de regi-animale,/ care știu cum se moare frumos./ Întind și o pană de os, irizată / atinge negrul concav./ Sar cojile negre deodată / și iată-mă, iarăși, suav,/ închis într-un ou mult mai mare,/ clocit de-o idee mai mare,/ gălbenuș jumătate, pasăre jumătate,/ într-un joc cu pași pe furate./ Ou mare! Silabă răcnită / într-o perpetuă creștere smulsă / fără tavan stalactită / sedusă./ Ouă concentrice, negre, sparte / fiecare pe rând și în parte./ Pui de pasăre respins de zbor,/ străbătând ou după ou,/ din miezul pământului pân’la Alcor,/ într-un ritmic, dilatat ecou./ „Sinele” încearcă din „sine” să iasă,/ ochiul din ochi, și mereu / însuși pe însuși se lasă / ca o neagră ninsoare, de greu./ Dintr-un ou într-unul mai mare / la nesfârșit te naști, nezburată / aripă. Numai din somn / se poate trezi fiecare, -/ din coaja vieții nici unul,/ niciodată.//

+ / – [ e U ] din gînd de Înger și carne trecătoare de Zeiță & Zeu

după toate cîte s-au trăit murindu-se pe potrivă, după toate cîte s-au spus tăcîndu-se-n murindul trăirilor încă și încă și încă…

… liniștea, Îngere al meu derurat și cu-o singură-aripă, nevorbindu-mă reinventează-mi tacerea ocrotitoare clipă(viață) după chipul și asemănarea-ți clipă(moartea)

” și așa mai departe”

[…]

♣/♥

lucrările, re-produse, aparțin lui Ben Goossens