la arleCHIN

David Leventi, „Curtain” (Palais Garnier, Paris, France)

Destul! acela care şi-a pierdut înţelesul nu are cum (stră)bate drumuri de alţii strîmb trasate uitînd ajungerea acolo unde-i doar plecare şi- amestecînd între ele zilele cu nopţile într-o luptă inutilă de care pe care fuga fiind doar o stare pe care privirea o poate ascunde ori refuza: lunea duminicilor

doarE

♣/♥

 

Elita luase loc la parter

şi proştii sus, aproape de cer.
În lojă stătea o întamplare cam abătută
şi un năpraznic destin în mare ţinută.
Un dezastru tare cât zece
tot spera ca totul va trece.
Un naufragiu dormita în fotoliu
înfăşurat în linţoliu.
O răceală
vagabonda prin sală.
O inocenţă
strălucea printr-o totală absenţă.
Piesa era o răfuiala
între virtute şi greşeală.
Scena era un sanctuar
prin care adevărul trecea foarte rar.
Actorii işi îndrugau rolul,
dar, încet, îi inghiţea nămolul ;
în pauze, tăcute aplauze,
la finale, tăcute urale.
Şi când căzu cortina
toţi se-ntrebau cine poartă vina
şi cine-i autorul
care-a făptuit omorul,
în cinci acte, cu sete,
ca o crimă pe-ndelete.
Atunci apăru la rampă Ariel
şi jerbe de flăcări şi anemone
pentru mult prea onorabilii ” dramatis personae “.
Şi această ficţiune, în tuş, în cărbune,
şi spectacolul amuzant
au dispărut în neant.

(“Întunecatul april “, 1937)