exerciţiu : răbdA(rea) :)

Voi (?), puteţi (?) face ce vreţi (?) cu sîmbetele ( nu ‘le port’, le pe trec) şi duminicile reci. şi seci. eu ? mai nimic… pe la poarta raiului… cu oale ;)

E cumva, da’ habar n-am cum, din ciclul ăla cu : mioriţa s-a născut la sat cînd veşnicia era plecată puţin cu ana la şoping să-i ia una/alta de la dedeman  lu’ manole care dacă eram băiet păduri cutreieram. da… n-am fost să fiu şi pădurea n-avea nimic împotriva corolei pe care nu o strivea nimeni pe motiv de călugărul din vechiul schit la marginea mării doar flori de mucigai iubirea fiind un lucru mare ce leagă două inimi tare da’ care n-am avut noroc pe lîngă plopii fără trubadur

„şi aşa mai departe”

ştiu, ZENOBIA, şi d-aia şi cam ş.a.m.d. tac

să nu mă întrebe, ei pă mine… mă m- desigur- , despre poezie … că s-ar putea să le spun :

AMFORA, – bipbip- !

şi, desigur, aşa mai departe


Am auzit vestea şi aproape că nu mi-a venit să cred.

Prea semăna cu inelul socotit pierdut
ce vine să întregească miraculos colanul.
Prea lesnicios mi se părea că am despicat
(acesta e chiar cuvântul potrivit) cenuşa incertă
în miezul căreia pâlpâia lumina magic-revelatoare
a unui adevăr mai vechi decât vechia noastră.
Am auzit vestea şi m-am socotit
norocosul contemporan al curgerii ei peste lume:
încercând oarecari reparaţii gospodăreşti, cei ce au în

grijă
arheologi)
au găsit în ţărâna scociorâtă nu (doar)
cioburi de lespede
călcate cândva de cel ce era încă poetul ci (doar)
poezia,
nu scoabe şi belciuge de hambar,
nu tălăngile turmei căminarului Gheorghieş Eminovici,
ci sfintele răsipuri (frumoasă vorbă cronicărească) ale
unei aşezări dacice!
Firave mădulare de amforă disparate
au şi fost aşezate, în ciuda timpului pustiitor,
aşa cum au lucit cândva pe roata olarului

şi ochii ni se pot umple de centurele fluide ale Semnului
plin de virilă graţie
ce ne-a rămas dintr-un trecut cu trepte îngropate în

cenuă şi glorii.
Ciudată, nepotrivită mirare!
Ce altceva să găseşti sub casa lui Eminescu
decât o amforă dacică (bunicul ar fi zis dăcească),
cum ne-am fi imaginat, fie doar şi pentru o clipă
că locul acelei amfore ar fi putut să nu fie acolo?

Ce simplu e totul: peste casa dacilor celor mândri,
cei mai viteji dintre traci (după mărturia lui Moş Herodot)
s-a aşezat prin vreme casa-matcă de luceferi
a (altfel pământeanului) Eminovici!

Dimitrie Cantemir vorbea despre
ideea continuităţii fiinţei româneşti
pe meleagurile rămase de la daci, cu două cuvinte
constituite într-o formulare colorată, incisivă (şi decisivă)
de pecete:
nedezrupta continuaţie.
Expresie teribilă, pe care o împrumut atunci când ivesc

din lutul Ipoteştilor, lutul dacilor celor bătrâni (aşa mi-i imaginam când eram şcolar, niciodată nu m-am gândit la daci tineri)

plăcându-mi să văd în amfora din miazănoapte
un bulgăre primordial hrănit cu sevele şi ostenelile
începuturilor.
Ce simplu e totul:
peste urmele dacilor, umbra Regelui dac al poeziei.
Sub casa lui Eminescu —
oasele lui Eminescu…
Cum se va fi sfârşit mărunta obşte dacicăă
arsă şi întoarsă în nefiinţă?
Ce duşman a călcat în copite
amfora cu cioburi redeşteptate abia acum în alcătuirea
lor primară?
Şi mai apoi? Îşi va fi dat seama

stăpânul gospodăriei întemeiate peste fumul colibei dacice
pe ce şi-a ridicat avutul?
În miezul de iarnă al anului 1850, când aştepta cu nerăbdarea

firească bărbaţilor viforoşi să i se nască pruncul,
căminarul va fi auzit în vocile viforului
cioburile sonore ale unor vechi graiuri

(de mult coagulate în lut de amforă)
şi va fi descifrat în ele sunete grave, chemându-se prin
timp.
Omul purtat prin canţileriile habsburge credea, sunt sigur,
în nedezrupta continuaţie a geniului.
Micul dac pe care în odaia ei de suferinţă i-l aducea pe
lume

(îl aducea lumii)

muierea, avea să înalţe mai târziu o rugăciune incendiară.
Ce simplu: Rugăciunea unui dac

se poate compune numai într-o casă de dac.
Şi iarăşi mă uluiesc şi mă bucur:
pot alătura acum numele blajin al Ipoteştilor numelui
(prevăzut cu
solzi strălucitori)
al Sarmisegetuzei!

Pot grava pe unghia unei (imaginare) monezi chipul
lui Decebalus fiul lui Scorilo, pe-o parte,
iar pe cealaltă capul lui Eminescu,
fiul lui Gheorghe şi al Ralucăi!

Rătăcind cândva pe urmele unui alt moldovean, Sadoveanu,
am ascultat o istorisire ce vroia să explice meşteşugul cu
care

scriitorul aduce până la noi
ore stagnate ori, dimpotrivă, ne face locuitori
ai unor timpuri vechi. Cineva
descria spectacolul grozav al despicării unui munte
şi al ivirii unui zimbru în firida fumegătoare.
După mii (ori doar sute) de ani, zimbrul perfect conservat
părea a se rostogoli peste privitori.
Împlătoşată în colb de cărbune şi cremene,
carnea se pietrificase parcă şi ea şi pe pielea muncită

de trecerea
anilor
puteau fi numărate împunsăturile săgeţilor ucigaşe.
Era şi acesta un semn al
nedezruptei continuaţii.

Vedeţi aşadar cu câtă smerenie
trebuie să sape arheologul sub casa naşterii lui Sadoveanu?
Dar cine va săpa la temeliile casei lui Iorga?
Sau a lui Brâncuşi?

Şi ne întoarcem privirile ispitite de revelaţii la propriile
noastre case.

Nu e nevoie să le mişcăm lespezile.
Sub ele există mărturia de nimic dezminţită
a apartenenţei noastre la acest pământ,
cu istoria lui, cu liniştile şi furtunile lui.

Aici ne e vatra!
Aici dorul nostru de desăvârşire.
Aici ne e lemnul de leagăn şi lemnul de epitaf.
Piatra de leagăn şi piatra de epitaf.
Suntem ai ţării Eminescului. Bem din amfora
pe care s-a încleiat osul sfintei sale case.

Bem spice arse.
Bem memoria vinului spoliat.
Bem flăcările mierii.

Şi ne bem, acră, învârtoşată, asprită de sare,

sudoarea cursă pe unelte.
Şi pe arme.
N-avem a ne privi cu îngrijorare viitorul
atâta timp cât vom fi demni de lutul amforei dezgropate,
lucrând cu trudă la împlinirea viselor ţării şi călcând în

picioare
făţărniciile şi inerţiile,

cuvântul sterp şi poleiul mincinos.
Arheologi! Voi desena pentru lopeţile
voastre un câmp heraldic, rotund,
podit cu piele de piersică.

Rotund ca România.
(1976- Gheorghe Tomozei)- ‘careVA’ poate (?) ridica piatra…

AMFORE

… „ ŞI AŞA MAI DEPARTE” …
*
p.s.-
tetrisss !, sper să-ţi fi ‘răspuns’ pozitiv şi concludent ;)
sper, am zis, nimic altceva
şi dacă tot n-am fost ce-aş fi fost (va) să fiu

Sunt lupul de stepă în goana-mi amară,
Pe lume apasă un strat gros de nea,
Un corb dintr-un mesteacăn zboară,
Nu-i niciun iepure, nu-i nici ciuta, nici ea !
De ciute frumoase m-am îndrăgostit,
Ah de-aş găsi măcar una !
Aş ţine- o- ntre dinţi şi în braţe întruna,
Mai frumos lucru nici că s-ar putea !
Cu inimă bună-aş primi-o pe scumpa-mi crăiasă
Muşcând-o, adânc aş pătrunde în coapsele ei minunate
Aş bea după poftă din sângele ei de mireasă (…)
– Hermann Hesse –
… şi aşa mai departe
Anunțuri

12 gânduri despre “exerciţiu : răbdA(rea) :)

  1. CELLA, ce articol minunat. Trebuie sa ma crezi, e chiar frumos. Bine alcatuit. Ca fostele mele articole despre Parfum. Am retrasTOT parfumul. Aveam motive s-o fac. Sper ca va veti aminti de ele asa, ca din inatmplare!
    Ai repectul meu. Si multumirile mele pentru cele 17 muzee.
    Te imbratisez, Cella…

    1. nici măcar nu m-am gîndit decît să-i zic tetrisei ce visam cînd eram mică :)
      sper că ai retras articolele despre parfum doar pentru a le uni în carte
      vezi tu, tot mai mult cred că pentru cei talentaţi la scris aşa cum eşti (şi) tu e mare păcat să -şi risipească scrisul în virtual care-i mai efemer şi decît articolele-n ziare ori reviste. aici poţi doar ‘lua pulsul’ pentru ce şi cum dar extrem de îmşelător. o carte e altceva şi atunci cînd ‘se vinde’ ştii ‘cuadevărat’
      la fel cu poezia. e enorm de multă poezie în virtual dar rar ‘se cumpără’ din ‘librării’ iar unii tot autoapreciindu-se în cerculeţele lor virtuale se şi cred poeţi. se citesc între ei şi atît.
      mulţumesc de vorbă bună şi te îmbrăţişez şi eu… CARTEA ! :)

      1. Daca nu ai ambitii de poet ci doar scrii ca asa iti vine si mai ales daca ce spui este pt. cineva anume, mi se pare normal sa nu publici tot ai de spus, poate nic macar in v irtual, chiar daca la virtual se reduce totul… insa nu neaparat public.

      2. Le-am repostat. Oricum, ce e plagiat (de o oarecare), așa rămâne. Ceea ce va apărea în carte este ceea ce voi scrie de acum înainte. CELLA, ce să mai zic de ceea ce este aici? Cine știe între coperțile semnate de cine va ajunge? Dar, dar oare contează…Am recitit. E copleșitor!

  2. Inainte sa citesc comentariile voiam sa zic asa: chiar daca toata lumea ar cadea in freza de admiratie in fata vechimii culturii noastre, tot nu ne-ar folosi la nimic; n-am fi nici cu un cot mai inalti…; ma gandesc la arabi, evrei, indieni, amerindieni…Chiar si pe greci ii incurca istoria…
    Istoria nu aduce fericirea…

    Despre artistii care se exprima online am alta parere: este un lucru extraordinar sa poti sa expui fara sa treci pe la tot felul de specialisti viciosi…

  3. N-am spus-o pana acum: FERICIREA este faptul de-a nu invidia situatia nimanui, de-a fi multumit cu ceea ce TOTI pe nemeritate am primit.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s