… şi-am prăsit cenuşi şi colb…

… pentru ochii unui orb

am să mă mai întîmplu, poate, o vreme ţesînd în galbene fire, de cine ştie ce, pînze galbene pentru galbene semne

e vremea holerei, clopote bat în sfîrştul tuturor anotimpurilor … e vreme …

galbenă, amară, pustiită de semne, gemînd a ‘fărădevreme’

oamenii s-au mutat de pe lume în gînd plutind umbre albe între cer şi locul  unde nu mai sunt

ce s-a luat ? ce-n loc a fost pus ?

cine ştie poate

ţese pînze galbene pentru vremi de holeră şi…

… toate (s-)au trăit, (s-)au murit, (s-) au tăcut… de preamultul spus

ecoul nu-i niciodată răspuns

Astăzi nu mai cîntăm, nu mai zîmbim.
Stînd la început de anotimp fermecat,
astăzi ne despărţim
cum s-au despărţit apele de uscat.
Totul e atît de firesc în tăcerea noastră.
Fiecare ne spunem: – Aşa trebuie sa fie…
Alături, umbra albastră
pentru adevăruri gîndite stă mărturie.
Nu peste mult tu vei fi azurul din mări,
eu voi fi pămîntul cu toate păcatele.
Păsări mari te vor căuta prin zări
ducînd în guşă mireasma, bucatele.
Oamenii vor crede că sîntem duşmani.
Între noi, lumea va sta nemişcată
ca o padure de sute de ani
plină de fiare cu blana vărgată.
Nimeni nu va şti ca sîntem tot atît de aproape
şi că, seara, sufletul meu,
ca ţărmul care se modelează din ape,
ia forma uitată a trupului tău…
Astăzi nu ne sărutăm, nu ne dorim.
Stînd la început de anotimp fermecat,
astazi ne despărţim
cum s-au despărţit apele de uscat.
Nu peste mult tu vei fi cerul răsfrînt,
eu voi fi soarele negru, pămîntul.
Nu peste mult are să bată vînt.
Nu peste mult are să bată vîntul…

(Ștefan Augustin Doinaș& Irinel Liciu)