poate nu

motto, mie, şi-atît:

“doamne ce prăpădiţi suntem şi ce ne mai iubim” – Gellu Naum – răspântia

Mark Rothko’s Red on Maroon mural sections at Tate Modern

pînă aici am ajuns cumva. nici nu mai ştiu cum. m-am bucurat, la început, că pot uita. şi nu mă (mai) doare. abia asta, de la o vreme, mă îngrijorează foarte tare. a înţepenit ceva… undeva în durere fără să îmi dea (de) veste.

pot crede că nu am suferit destul, că nu am cerut convingător suferinţa, că n-am fost demnă de atît de multă încît să binemerit. locul acela pe care, tot aud,  îl găseşti poate nici nu există. poate mai am timp deşi ştiu că nu.

Arthur Jackson

Acolo lângă mal sub mânăstire
o fată îi ardea şuturi unuia cu pălărie gri
eu m-am oprit Habar n-aveam de ce
(poate nefericita mea nevoie de-a reintra în cauzalităţi pierdute)
ea m-a simţit şi s-a întors spre mine Avea o geantă extraordinară
Mă jerpelitule mi-a zis ce te holbezi aşa Nu vezi că facem dragoste

Eu m-am întins pe iarbă Luceam pe dinauntru
ăla scâncea zicea Te rog goneşte-l

Aş fi putut să le răspund urât sau chiar să le înec motocicleta
pesemne însă că luceam atât de tare
că ochii lor au început să lăcrimeze
şi fata ca un fluture s-a înălţat de la pământ Plutea spre mine
venea ca o mireasa oarbă ca un cireş ceva în genul ăsta

oricum mi-era egal Pluteam şi eu
cerul se ridica din ce în ce mai sus
ăla scâncea ziea Te rog goneşte-l

G.N.

„am să deschid fereastra măcar să te presimţi ”