donAţie

Mi-am inventat iubirea. Din neputinţă. De-aproape,
Orice patimă moare. Orice scânteie se stinge.
Şi-acum, săritura. În adânc, în marea îngheţată
În inima grea a vieţii. Te izbeşti mai întâi în frunte
Apoi ochii, apoi îţi sfârteci pieptul. Sar stropi
De fecale-mbălsamate. Zarea-i aici. Sexul e un clopot spart.
În jur pământ, pământ. Nu reuşeşti să sari. Atunci, zborul.
Vântul. Ce poate fi zborul. Decât acest tăiş. Această
Veşnică sete de iubire. Ai vrut să te tai în două.
Ai vrut să trăieşti dincolo. În mijlocul deşertului aspru.
Cu tine în tine. Cu iubirea deasupra ta. Acest cosmos simplu.
Această celulă cu gratii. Îngustă, strâmbă, ignorantă,
Neputincioasă. În care răul se lăfăie, zgâriind
Membranele fragede.
Ucigând liniştea şi echilibrul. Dezechilibru.
DEZECHILIBRU.

– Angela Marinescu –

a te şti dărui ţie

Prea demult, prea degeaba, prea ostenind, prea… am tîrît-o pe femeia asta cu mine. Am gîrbovit vise-n ea, sete-n ea, foame de, mereu, mîine. Uscată, flămîndă, zdrenţăroasă şi mereu încăpăţînată ea-mi (a) muţeşte ( zicînd), mereu, doar: azi!, fără mine.

femeie’n- femeie- din altă femeie- dusă’n, mereu,- alte femei. şir înşirat de’nşirări înşirate. unde, cînd, cum şi… cine de ce să rupă, doamne, deS*nădejdea şi îndurArea unei deşertăcini, de neiertat şi’mpăcat, fără să urle mulţimea femeilor din tine: PĂCAT!

_____

*Z nu-mi place şi pace