acceptare*

Radu Gyr – Ştiu că sunt lut

Ştiu că sunt lut, dar nu ştiu cine
mi-a pus în piept albine stranii,
să-mi scoata mir din măracine,
din bălarii, împărtăşanii.

Minunea mea se-ntâmplă vie
din mofturi mici şi biete fleacuri…
Un colţ de-al meu e-o-mpărăţie,
o zi de-a mea răsfrânge veacuri.

De nu strâng mările în braţe,
prin câte-o baltă tot deretic
şi gheara mea tot stă să-nhaţe
din orice taină câte-un petic.

Şi dacă-ncălecat pe-o rază
ea nu mă urcă-n cer, încalte
de-o şchioapă-n aer tot cutează
peste coteţe să mă salte.

* „Unui lucru fără cale, cale dînd, alte lucruri fără cale-i vor urma”…

Anunțuri

8 gânduri despre “acceptare*

    1. eu, mulţumesc !, ştiu eu ce ştiu !!!

      am învăţat, precum Amundsen odinioară de la inuiţi, să construiesc „igluri”… ştiind că drumul aşteaptă călător apt supravieţuirii (ştiu că vedem aceleaşi documentare ;) d-aia-ţi zic)

      p.s.- „am aplicat pentru balansoar

  1. Asa trec in fuga lor, Radule, Radule, anii,
    ca ieri culegeam tot vazduhul pe spade fierbinti
    si iata-ne azi, potoliti intru rani si stradanii,
    unchiesi intelepti, pe obraji cu surasuri cuminti.

    Ca ieri, muscam lacomi din lume ca dintr-o gutuie,
    ca ieri, ascundeam curcubeie sub sepci de scolari;
    iar azi masuram tot egal si ce e si ce nu e,
    caci zborul si praful le-am pus pe acelasi cantar.

    De mult am inchis si suspinul si lacrima-n lada,
    de mult, nu mai frangem genunchii pe cate s-au dus,
    iar daca-n ferestre mai vin umbre vechi sa ne vada,
    ne afla zambind, impacati in solemnul apus.

    Azi nu ne mandrim cu victorii candva adunate,
    ci doar cu durerea in care am fiert si-am sezut.
    Si daca azi, inima noastra se-mpaca-ntru toate,
    e numai ca stim, ca vietii i-am dat tot ce a vrut.

    Nimic n-am oprit pentru noi din prea dulcea risipa:
    ne-am dat, cum din prag dam colindelor mere si nuci.
    Plutind stravezii si albastri ca fumul de pipa
    ne inaltam potoliti, peste noi cei de atunci.

    Iar azi, de-ntelegem ce ieri n-am putut intelege,
    iertand tot ce ieri n-a stiut sa ne ierte pe noi,
    adanc multumim si cununii de roze pribege
    si cheagului negru de sange, ramas printre foi.

    Ah, cat e de bine sa uiti si rani vechi si stradanii,
    unchiesi intelepti, altadata atat de fierbinti,
    asa trec in fuga lor, Radule, Radule, anii
    si-i bine sa strangem pe buze surasuri cuminti.

    1. dar primit în suflet, ce bine-mi faci, de-ai şti…

      mie-mi plac, pînă la lacrimi, de parcă le-ar fi scris cunoscîndu-mă:

      Sunt flori cu străluciri de spade goale,
      flori cu obraji şi gene lungi de îngeri,
      flori îmbracate-n platoşe şi zale,

      flori prăbuşite-n lacrimi şi înfrângeri,
      flori ce te mustră şi te-nfruntă-n cale
      şi flori care te iartă că le-nsângeri.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s