„… Dumnezeu să bea un ceai cu MiNe…”… la mulţi ani, TATIANA

Mai bine să umplem cu flori

toate craterele vulcanilor,

să uităm morţii neângropaţi

şi vântul să cânte singur

ce mai e de găsit prin cenuşă,

mai bine să ne ducem departe de rănile noastre,

să nu regretam nimic şi să cultivăm trandafiri,

mai bine să fixăm sărbătorile

în zile fără memorie,

mai bine să ducem ucigaşilor crini

şi să-i declarăm inocenţi,

mai bine să convingem fantomele

să ne lase în pace,

să ne ducem departe de rănile lor

şi cât mai discret,

să nu deranjăm cu tristeţile noastre pe nimeni,

înainte de a spune că toate acestea-s fireşti.

II

Am lăsat în urmă atâtea mări şi greşeli
încât mă întreb, de ce trebuiau toate acestea?
De ce ne trebuiau remuşcări pentru a învăţa să iubim? De ce trebuiau toate acestea, de ce?
Da, trebuiau.
Trebuiau, poate.
Trebuia poate sa fim mai întâi vinovaţi
pentru a învaţa să iubim.

Trebuia să greşim
pentru a cunoaşte sfârşitul greşelii
şi poate numai cei ce-au fost la Troia au dreptul să spună
că ştiu totul despre iubire şi ţărm.
Nimeni nu va cunoaşte vreodată mai bine ca noi
ce înseamnă iubirea, pentru că nimeni
n-a pierdut-o şi n-a visat-o ca noi. Pentru că

nimeni n-a trebuit să tacă mai dureros decât noi
cu speranţa că-ntr-o zi vom striga: iată ţărmul! Pentru că
nimeni n-a privit ca noi steaua prăfoasă a singurătaţii
luminându-ne mâinile
în vreme ce ne-acopeream ochii ca să ne-aducem
aminte mai bine.
Şi iaraşi cerul aşa cum îl ştiu, strălucind după ploaie,
şi mă întreb, poate, pentru ultima oară.

De ce trebuiau toate acestea, pe care nu le mai pot
răscumpăra
decât iubind şi mai mult ţărmul

Octavian Paler

Elegie

Cei care-am fost la Troia

Anunțuri