POEME la patru mâini… şi un gând târziu, rămas doar al meu:(

Vizitele mele virtuale la ŞTEFANIA şi în Phoemia lui GEORGE ASZTALOS

mi-au (re)amintit de ce şi cum şi cât pot urî UNEORI… distanţele, locurile, contratimpurile…

şi… unele Duminici în care ceilalţi AU!

şi, de parcă nu era îndeajuns, mi-au reamintit…


MIRCEA IVĂNESCU şi TEODOR DUNĂ

*

ca şi cum s-ar fi terminat povestea – chiar dacă până atunci

mai sunt file multe de citit („peruzat” cum îţi plăcea să spui), decât că,

fireşte, n-ai să le parcurgi niciodată – e ca şi cum a rămas lumina acelei

amiezi, înserări, nopţi (când ei se duceau la „emigrantul”, adăpostul, azilul

de noapte, unde se strâng în jurul mesei de lemn, şi beau vodcă – şi denisa a

spus într-una din nopţile acelea că ea ar vrea să mai meargă

înainte, până la bufetul dinspre capătul drumului de ieşire din sat,

să-şi mai încălzească o vreme palmele la flacăra joasă din cubul rotunjit

ce i-ar fi stat în faţă, pe masă), dimineţi chiar,

a rămas lumina – şi umbrele de atunci – şi acum îţi tot spui că ţi le aduci

aminte – şi minţi.

de fapt, ai uitat – silvia e doar o alunecare de aurării roşiatice, şi apoi

o înserare, întunecimea noptatecă (şi dacă te joci răsturnând clepsidra asta –

pe care chiar uiţi uneori s-o mai priveşti, şi atunci timpul nici nu mai este

adevărat – de parcă ar fi vreodată real) şi, ca oricând,

te joci astfel cu foşnetele vorbelor, minţi, şi te gândeşti, viclean, că nici nu

înseamnă ceva vânturarea asta de vorbe, povestea s-a terminat, tu nici

n-ai intrat vreodată în ea, ei îşi văd de treaba lor mai departe, dincolo, afară,

şi tu stai la marginea mesei şi crezi că-ţi încălzeşti degetele îngheţate

la flacăra paharului – stinsă de mult, şi la marginea drumului ăsta, care

iese din sat, şade mama dracului şi te-aşteaptă, să te întrebe

– „vii cu mine?” şi tu crezi că i-ai putea răspunde – „nu”.

(m.i.)

*

„şi unde se poate găsi această fiinţă, aivlis, dacă nu aici, atunci doar acolo,

alunecând pe ape ale uitării”:

îţi ridici mâinile şi întunericul se aşază pe ele ca un praf gros şi gestul ăsta

e depărtarea, ceaţa ieşindu-i de sub unghii, ceaţa continuându-i părul, umerii

strângându-se sub această amintire crudă şi deschizi

uşa şi în spatele uşii nu e altă uşă, e multă zăpadă

şi cazi în genunchi şi genunchii se afundă şi vrei să-i

desenezi chipul pe zăpadă

şi zăpada îţi primeşte cu neplăcere palma ta caldă se face vânătă

şi mâinile mele fac loc altor mâini – mai moarte – încercând să refacă în

zăpadă conturul obrazului ei, şi acele mâini îi fac părul, buzele, iar

mâinile acelea cad fără viaţă acolo unde – în zăpada moale – ar fi trebuit să

fie ochii. ochii ei făcuţi dintr-o mână îngheţată şi vânătă.

te-ai putea întoarce. camera te primeşte cu neplăcere. carnea mâinilor tale

se întoarce scârbită în carnea ta.

şi ea este tot aici, întoarsă cu faţa spre zid, eu nevăzând decât o umbră

încremenită şi asta înseamnă că ceaţa din părul ei este chiar mâna, la fel de

fără viaţă, la fel de albă, răsfirându-i părul pe umeri,

ea privind – pe fereastră – o faţă lipită de geam, care este tot ea. şi cea de

afară, cu obrazul lipit de geam, cu noaptea lipită de piele – tot ea –

implorând ceva parcă, lipindu-şi degetele de geam, sticla ia forma degetelor

ei înaintând, degetele ei transparente, de sticlă, venind spre tine cu toată

noaptea, cu toate nopţile, şi tu ţinând în mâini căldura trupului ei şi ea

ascunzând o spaimă, ea ridicându-se de lângă tine – liniştită – păşind fără

zgomot şi rece spre fereastră, ca şi cum vântul ar fi început să bată

rochia ei răspândindu-se-n cameră, tu simţind că ea miroase a zăpadă

topită în palme şi fereastra se face un abur rău care intră în părul lor şi

fereastra nu mai e deloc. şi aivlis cu obrazul lipit de aivlis privindu-te,

mâinile tale în zăpadă deschizându-se ca nişte ochi orbi.

mâinile tale nu pot fi ochii ei. ele păşind îmbrăţişate spre tine, toate

nopţile care nu mai pot fi luminate, aivlis cu obrazul

lipit de aivlis, întinzi mâna spre ele, pleoapele lor acoperite cu zăpadă,

privirea lor crudă închizându-ţi ochii.

(t.d.)

*

deodată camera se face departe

şi în tăcerea dintre două cuvinte începe să ningă mult.

uşa se deschide la fel de încet precum zăpada i se topea în păr.

lumina înaintează în cameră o dată cu ea,

apropiindu-se de patul din umbră,

lumina neputând trece de conturul trupului ei ceţos.

această lumină verde e lumina privirii ei.

(t.d.)

*

soarele, după-amiaza devreme, îşi începe coborârea

de cealaltă parte a casei – salonul din dreapta se scufundă încet în lumină

– însă aici, pe terasă, unde ei aduseseră încă de dimineaţă, pături mai multe

din camerele de culcare de sus, să le aştearnă peste lespezile terasei, era o

altfel de moliciune a aerului (frigurile de primăvară nu băteau încă)

astfel că cei care se încăpăţânau să rămână

în lumea de dimineaţă şi-ar mai fi putut spune

că e încă dimineaţă – pentru gazdă era cel mai comod să-şi spună că,

până la urmă, ea avea să-şi întoarcă ochii

şi spre el, în sfârşit – sau întru început. începutul după-amiezii ca într-un

roman gros, (şi n-ai ajuns nici măcar la jumătate) şi flăcări mici, străvezii

să-i joace în ochi. – am să-i uit faţa, îşi spunea, cu ochii încă închişi, şi, de

fapt, acum înţelege, când căldura înşelătoare a acelei înserări timpurii

este tot o amintire, a şi uitat-o.

celălalt, cel înalt şi mereu cu surâs cinic pe faţă, îi privea. dar nu aşa se fac

amintirile, sigur că ea surâdea, însă mai degrabă gândului ei, nu spre ei, cei

din jur. şi pe el îl cuprindea o ameţeală abea simţită, însă simţea cum îl

legăna, împingându-l spre cealaltă parte a tăcerii de aici,

de pe terasă – şi nici nu mai e nevoie să-şi spună

că nu-şi mai aduce aminte cum era faţa ei.

am avut în copilărie o poveste cu chipuri

şi unul din chipurile acelea era o fată fără făptură

şi se numea sylvia – şi în jurul meu era o lumină, căldură,

şi o formă nelămurită – aceea era fantoma – rânduri

răsleţe mi-au mai rămas povestind despre

sylvia şi fantoma – sylvia râdea uneori,

şi risipea în fum de ţigară gesturile ori

gândurile celor pe care eu le trăgeam peste

mine, strângând ochii, să-mi spun că nu e adevărat

soarele dimineaţa – să jinduiesc

la soarele de acum din salon – să risipesc

eu acuma jumătăţile astea de închipuire cu mat

smalţ suflate – fantoma îi tot şoptea

câte ceva. sylvia, sylvia, ea, nu râdea.

deci, nu mai este acuma posibil să scoatem

sus, la iveală, vreo imagine, s-o aşezăm pe masă în faţa noastră – şerveţel, –

să aşezăm paharul peste ea, să rămână acolo cercul lăsat de pahar – care

înseamnă iadul în care-şi citesc ei drumul. unii întinşi pe paturile moi

aduse aici, aceste lespezi, altul sprijinit de balustrada terasei,

şi, totuşi, în privirea ei – ea ştiind, cu ochii mari însă,

că, de s-ar fi ridicat să facă acei câţiva paşi

şi să intre în salonul scăldat în soare, ar fi trebuit

să-şi apropie pleoapele.

(m.i.)

Septembrie 2004, Sibiu

reproduceri: René Magritte

Anunțuri

21 de gânduri despre “POEME la patru mâini… şi un gând târziu, rămas doar al meu:(

  1. „deodată camera se face departe

    şi în tăcerea dintre două cuvinte începe să ningă mult.”

    M-au intristat aceste versuri. Imaginez scena si starea …

    1. eu chiar sunt în ea… o scenă şi o stare … ninge crud şi vrăşmăşeşte… între două cuvinte, n-aş dori nimănui să afle deşi mulţi ştiu!
      o să mă regăsesc, ştii, în spaţiul dintre secunde

  2. Eu l-am descoperit pe Mircea Ivanescu acum 38 de ani: mi-a vorbit despre el profesorul meu de franceza si prietenul meu , prozatorul si traducatorul Otto Stark. Atunci nu era la moda Mircea Ivanescu ! Este si un excelent traducator .

    1. Zinca!!! „la modă”???
      există aşa ceva în poezie? vai, nţ, nţ, nţ… ce ignorantă şi micăgrasăşiurâtă mă simt :(

        1. nţ, nţ, nţ… nu mai zi cuvântul ăla cu „n”
          de unde ştii tu cum sunt? ;)
          acuma-s vai de capul meu, dacă mă întrebi repede cum mă numesc ar fi posibil să-ţi zic: MFP prin DTL :lol:
          sunt varză, Mi, am avut 2 zile cumplite şi urmează o săptămână veselă cu totul
          offf… vai steaua mea(a sudului e departe tare, aia-mi place azi)

          1. Păi te-am văzut!
            Bine c-au trecut, ducă-se pe pustii de zile nașpa!
            Să vină zile mai bune. Ce spun horoscoapele?
            NOROC e un cuvânt bun, ar fi cazul să ne urăm mai des unul altuia, cineva norocos mi-a spus că se ia!

  3. Magrite era pe lista mea imediat dupa al doilea episod Klimt. Se confirmă că nimic nu e întâmplător…(dar am și ceva parfum pe rol, așa că…mai aștept).
    Pe Mircea Tiberian îl așteptam cu sufletul la gură pe scena în aer liber a acelui Costinești de dinainte, în timpul Festivalului de Jazz Costinești…era în august la început și eram o puștoiacă…Cella, Cella…

    1. daaa? ooo… ce bine!!! abia aştept
      eiii… cella ştie ;) că e trecutăăă… bătrână şi beteagăăă
      întâmplător e un cuvânt inventat de un ateu
      Mi, nu ţi-am zis? întâmplarea e felul lui Dumnezeu de a semna anonim

  4. da, iubita Cella, Mircea Ivanescu e la moda, desi nu stiu daca multi i-au citit nenumaratele volume de „Poezii”, „Poeme”, „Versuri”, ” Alte poeme” etc.Ce, Cartarescu nu-i la moda ? nu-i umflat cu pompa celor interese mai mult sau mai putin culturale?

    1. :lol: vezi bine că ştiam de glumă :lol:
      ce mă calcă pe mine pe nerv în modele astea e că am fost obligată să-l citesc pă ăla aproape cap coadă(inclusiv nenorocirile publicistice dă prin ziare, vai mama mea :lol: ) ca să-i pot altoi în cunoştinţă de cauză pe căcăreştii snobi
      e singurul lucru care mă jenează, da’ rău că stau între omi şi oame offf…, la modele astea: că mă fac să-mi pierd vremea cu tot felul de gunoaie…
      de, dacă Ivănescu, zici tu, e la modă nu o să-l mai vezi p-aici ;) îl pun la loc de unde l-am scos
      eu am moda mea :lol:
      alta!!!
      tu mă răsfeţi? daaa… poştaşul e cel mai iubit dintre pământeni, ştiai? :lol:

  5. stiam, pentru ca fiul meu cel mare e postas.Eu ii spun Postasul lui Dumnezeu , pentru ca intra in casele batranilor nu numai ca sa le duca pensia, ci ca sa-i si ajute, la propriu, le mai duce cate ceva de mancare, ii mai ridica din pat,etc.

    1. cu toată dragostea :lol:
      avem puterea de a fi acolo(oriunde vrem) când dorim, e o abilitate pe care mulţi o ignoră ori au pierdut-o odată cu anii cei mici ai copilăriei

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s