Adăpostul din noi

Se dedică:

MĂLINEI & NOAPTEA IGUANEI

Motto: „Fixează cu premeditare unica ta hârtie de identitate”

„Sub aripi e un spaţiu imens, mai tăcut decât imensităţile polare”

„ORACOLUL A UITAT SĂ PUNĂ VIRGULE”

Gellu Naum- 122 de cadavre( în colaborare cu Virgil Teodorescu)

până mai ieri, am fost sigur că sufletul stă sub inimă
sau puţin lateral, în locul gol dintre ea şi plămâni.
împlinisem 40 şi tot mai credeam că sufletul locuieşte
într-un spaţiu gol – bineînţeles, tot în piept, tot sub inimă sau lângă ea

numai că, dragul meu, într-o zi de marţi,
după ce tocmai împlinisem patruzeci şi unu,
atenţia mea măruntă, duşmanul de moarte al celei mari,
a coborât ceva mai jos: stomacul
tocmai începuse să-şi facă de cap,
iar neliniştea să se-adâncească.

aşa am descoperit că ticălosul de suflet
nu se mai afla la locul lui.
coborâse adică şi el spre stomac,
acolo unde mă durea cel mai tare.
la patruzeci şi unu mi-am dat seama
că sufletul merge acolo unde e durere.

iar când a ocolit ficatul, ratându-l,
am zis că, iată, sufletul poate fi înşelat,
numai că el se mutase sub bilă,
unde amurgul încă nu se lăsase.

ei bine, din clipa aceea, bila n-a mai rezistat.
şi dacă până mâine dimineaţă
sufletul va coborî mai jos de intestine,
pot crede că nu trupul e greu, ci sufletul
şi că de suflet moare omul, nu de trup.

***   ***   ***

în măcelăria ta mi-ar fi plăcut şi mie să lucrez
măcar o dată pe săptămână, în ziua mea liberă,
dar nu în faţă, unde vinzi şi unde
toţi îmbracă halate şi poartă mănuşi,
mie îmi place în hala din spate, unde muştele roiesc
şi unde, oricât te străduieşti să îi extermini,
şobolanii mişună peste tot.

acolo, tăvălit pe câte-o halcă, să pot sta singur,
cu coatele în sânge animal,
să mă zgudui de plâns şi să mă rog.
după opt ceasuri de rugăciune dintr-asta,
aş ieşi afară cu ochi limpezi şi surâzători

şi şase zile după aceea aş fi blând ca un miel
şi gata de orice sacrificiu,
fericit că în a şaptea zi mă pot întoarce
în măcelărie, printre hălci,

fiindcă numai din cauza cărnii te rogi
şi cu cât e carnea mai multă,
cu atât te rogi mai sfâşietor.

am supravieţuit mai ieri şi unor toamne
care abia urmează să vină,
d-apoi ăsteia despre care meteorologii
spun că va fi cea mai scurtă dintre toate?

numai că nu ne-am mai dus la momfa
aşa de des ca mai an –
biletele-au ajuns cu mult prea scumpe
iar momfa se îndepărtează ceas de ceas,
deşi parcă tot mai mulţi turişti
se arată dornici să o viziteze.

ministrul turismului spune că momfa
e deja pregătită să primească
în raiul ei zece mii de vizitatori,

dar tot ministrul turismului se vede
nevoit să recunoască franc
că el nu a fost în momfa niciodată
şi că nici nu ştie unde este
deşi sunt patruzeci de microbuze
care pleacă zilnic înspre momfa.

ce le-o fi plăcând în momfa dragilor
noştri turişti de se-nghesuie într-acolo?
or fi microbuzele atât de odihnitoare,
minunăţiile atât de mari încât,

odată ajunşi la momfa, nici chiar unul
să nu dorească să se reîntoarcă?

văru’ care vine de la maramu’
zice că de ce nu l-am chemat
vara asta şi pe el la momfa.
păi ce, vere, asta a fost vară?

şi-atunci noi ce căutăm aici?
aici e locul de unde pornim înspre momfa.
şi unde vine momfa asta, vere,
momfa e la nici doi paşi de-aici,
dacă stăm încremeniţi un ceas,
vom fi primii care-ajungem astăzi.

numai dă palinca aia mai încoace
şi nu mai căsca în halul ăsta ochii,
în momfa, dacă vrei să vezi, intri cu ochii închişi,
aici nu eşti la mare sau la maramu’.

citiţi  POEZIE de vremi şi destin(în vremile ce ne petrec) dacă vreţi să ajungeţi ‘în momfa’ voastră… rugaţi-vă POETULUI… IOAN ES.POP să vă ‘zică’ POVEŞTI … despre NOAPTE şi ZI … despre VOI … despre adăpostul din noi …

(ş-a venit ainstain la doamna aia, îi era pretina de-o viaţă. ainstain era de-acum bătrân şi-ntr-o ureche. ş-a văzut ainstain paianjenu, doamna-l crescuse de mic ca pe copilul ei. i-a plăcut paianjenu lu ainsain şi s-au făcut pretini la catarama. săraca doamnă. săraca mamă. a ieşit la bucătărie să-i aducă înaltului oaspete delicatese. atunci hoţomanu – hoţ de păianjen, îl baga-n gură şi-ncepe să-l mestece de zor. când a venit doamna, la colţu’ gurii lu ainstain rămăsese neînghiţit un picior.
Ce-i aia, a zis ea. Ce să fie, aripa de la mustaţa mea. Niciodată nu s-au mai văzut după aia. Niciodată ea nu l-a mai putut ierta).

( 3. calvarul – volumul Podul, Colecţia Hyperion, Editura Cartea Românească, 2000)

***   ***   ***

reproduceri prin aduceri:

Maurits Cornelius Escher şi Maurits Cornelius Escher