PRINCIPIUL QUATERNITĂŢII

Brîncuşi- Rugăciune

Poezia, intitulată „De Profundis„, datată 11 martie 1950, Bucureşti, şi desprinsă din Antologia poeziei religioase româneşti, alcătuită de Florentin Popescu (Editura Albatros, 1992, p. 111), sună astfel:

Am căzut, fiindcă m-ai smuls tu din tine,

Pentru că m-ai svârlit am căzut…

Aşa strigă toată eternitatea din mine.

Umple-mă cu păcat, umple-mă cu ruşine,

Sfânt am fost, sfânt rămân, ca la început,

Vina mea s-a iscat în lut.

Eu, a patra ipostază, ţip de ruşine:

Cine, Doamne, mă va pune la loc? Cine?

Nu dragoste, nu milă, nu iertare,

Vreau dumnezeiasca mea stare,

Dă-mi-o, dă-mi înapoi ceea ce am avut,

Întregeşte-mă şi întregeşte-te, Doamne, iar cu mine.

Îl surprindem pe acest poet, plin de lecturi esoterice, iniţiat în doctrina biblică a rugului aprins, făcând abstracţie şi de lecturi, şi de iniţieri şi exprimându-şi genuina revoltă faţă de condiţia terestrităţii umane. O adevărată sfadă cu Dumnezeu, pe urmele lui Iov, un Iov… mai metafizic.

Disputa ajunge la rădăcina răului, la cauza primă, sugerând un răspuns de data aceasta luciferic, la taina divină. „Vinovat” de căderea omului nu este nici Satan, nici slăbiciunea umană în faţa ispitirii, ci Dumnezeu însuşi.

Cum a putut o Fiinţă perfectă, care a creat lumea îngerească şi lumea omenească după chip şi asemănare, să-i „comită” pe Lucifer, demon orgolios şi pizmaş, şi, apoi, pe vulnerabilul Adam ?

Ori creaţia i-a scăpat din mâini, şi atunci nu este o divinitate atotputernică, ori, în preştiinţa Sa, a calculat ea însăşi răul, ca pe alternativa de la baza liberului arbitru, şi, atunci, din perspectiva suferinţelor umane, poate fi bănuită de cinism.

V. Voiculescu, de altfel, unul dintre cei mai religioşi poeţi români, deplânge aici frustrarea omului de iniţiala dimensiune pleromatică, fără a-şi asuma, cel puţin acum, strădania omenească în reurcarea pantei, pentru că, o ştim prea bine, redobândirea, „la plinirea vremii”, a paradisului este o problemă de sinergie, fără de care nu numai omul, ci, în viziunea atotîndrăzneaţă a scriitorului, însuşi Dumnezeu nu sunt pe deplin întergi.

Ceea ce frapează în versurile de mai sus este, în primul rând, respingerea comandamentelor creştine: „nu dragoste, nu milă, nu iertare”, aşa cum, la mânie, o fiinţă se poate lepăda de tot ce are mai scump. Apoi, considerarea omului drept a patra „ipostază” a divinităţii, lângă sau imediat după sfânta treime.

Această atitudine, care, din punct de vedere al teologiei canonice, este, bineînţeles, eretică, trebuie pusă în legătură cu unele mituri precreştine sau esoterice.

Pitagora (sec. VI, î.H.) vedea în fiecare număr, „un principiu, o lege, o forţă activă în univers”, dar considera că „principiile esenţiale” sunt cuprinse în primele patru, de vreme ce, prin „adunarea şi multiplicarea lor”, le găsim şi pe celelalte (cf. Éd. Schuré, Les grands initiés, 1889, Perrin, 1960, p. 393). Quaternarul (lat. quaterni = cel ce face patru, număr divizibil prin patru) era considerat formaţia cea mai puternică, pentru că numerele ce-l compun au „virtutea decadei” (1+2+3+4=10), aceasta „numărul perfect prin excelenţă” (cf. Hierocles, sec. V d.H., Comentarii despre Versurile de Aur ale pitagoricilor, Ed. Herald, Bucureşti, p. 34). Pitagoricii „jurau pe cuaternar” şi pentru că el este „media aritmetică între monadă şi septenar” (ibid.). De asemenea, pentru că este alcătuit din două triunghiuri, ca orice pătrat străbătut de propriile diagonale, şi pentru că, în calitate de „prima figură a solidului”, stabileşte relaţia dintre ternar şi unitate, lăsând să se străvadă „prima piramidă„: „baza sa triunghiulară presupune ternarul, iar vârful cu care se termină impune monada” (ibid., p.134-135).

Redescoperim în afirmaţiile de mai sus toată mistica numerelor, elaborată de tradiţia sacră a Indiei, a Egiptului şi a vechilor evrei, tradiţie care, sintetizată de Pitagora în Hieros Logos (Discurs sacru), carte pierdută, dar de refăcut parţial din referirile discipolilor, a intrat în Europa.

Astfel, unitatea este simbolul Dumnezeului nemanifestat, etern, imuail, Cauza Cauzelor, numărul doi, al Dumnezeului manifestat, bifurcat în „esenţă indivizibilă şi substanţă divizibilă”, în „principiu masculin activ şi principiu feminin pasiv sau materie plastică animată” (cf. Éd. Schuré, op. cit., p. 388). Numărul trei „guvernează constituirea fiinţelor”. După cum universul este divizat în trei sfere concentrice: lume divină, lume naturală sau cosmică şi lume umană, tot astfel omul este compus din trei elemente distincte, dar care ies unele din altele: spiritul, scânteia divină din noi, „nepieritoare”, „indivizibilă”, „activă”, corpul, „partea muritoare, divizibilă, pasivă” şi, ca verigă de legătură între aceste naturi atât de diferite, sufletul, „substanţa eterată”, „natură subtilă, imponderabilă”, „fluid cosmic originar” (ibid., pp. 27, 81, 124-125, 240, 343-356, 399, 409), pendulând neîncetat între „spiritul care îl atrage şi corpul care îl reţine”. Numărul şapte prezidează evoluţia fiinţelor şi este legat de cele şapte planete simbolice ale cerului hermetic, identic cu cerul kabbalistic (a se vedea simbolistica numărului şapte şi în Apocalipsa lui Ioan). Omul este, aşadar, „triplu prin esenţă şi septuplu prin evoluţie”, ilustrând, prin aceste zece principii ale sale, perfecţiunea decadei pitagorice şi, în acelaşi timp, a Unităţii celor zece sephire din arborele kabbalistic, unitate care îl simbolizează pe Adam-Kadmon, prototipul etern al cosmosului şi al Adamului terestru, şi îl sugerează, totodată, fără a-l epuiza, pe Dumnezeul ocult al acestei lumi, pe Ain-Soph (inexprimabilul). A se vedea Papus, Kabbala – tradiţia secretă a Occidentului, în româneşte la editura Herald, Bucureşti.

În secolul nostru, două mari personalităţi, C.G. Jung (1875 – 1961), eruditul psihiatru, şi Rudolf Steiner (1861 – 1925), antroposof şi clar-văzător, cu acces la Cronica Akasha (alias Cronica din Ether), acreditează ideea că în profunzimea psihicului uman dintotdeauna există o funcţie creatoare de imagini simbolice, în legătură cu vocaţia religioasă a omului, idee la care fuseseră atât de sensibili şi romanticii (a se revedea şi cartea lui Albert Beguin, L’âme romantique et le Rève, 1937).

Pornind din direcţii opuse, R. Steiner de la transcendenţă înspre imanenţă, C.G. Jung de la proiecţiile abisale ale sufletului uman, amândoi descoperă că din miezul psihismului profund urcă „figurile geometrice” experiate cândva într-o relaţie directă cu divinul.

R. Steiner, în Esoterismul creştin (1906) – în româneşte la Ed. Univers enciclopedic – ocupându-se de treptele iniţierii, vorbeşte de formele simbolice care apar în visele clarvăzătorului: crucea („semnul vieţii”), pentagrama („semnul verbului”), hexagrama (dublu triunghi inversat, „semnul macrocosmului reflectat în microcosm”).

Jung descoperă figuri similare – cercul, elipsa, sfera, pătratul – în visele şi în „vederile” pacienţilor săi aflaţi pe punctul de a-şi întâlni Sinele. Sunt adevărate simboluri reglatoare – „mandale”, cum le-a numit – ale procesului de individuaţie, proces de integrare a contrariilor şi de armonizare a tuturor potenţelor psihice (a se vedea Lumea Arhetipurilor, Ed. Jurnal literar, Bucureşti, 1994). Printre aceste simboluri, „tetrarchis-ul” lui Pitagora („cerc împărţit în patru părţi principale”) ocupă un loc de primă importanţă.

Jung consideră chiar că adevărata figură simbolică a divinităţii şi, implicit, a totalităţii psihismului uman, este quaternitatea. Dogma trinităţii, impusă de creştinism, îi apare ca o „cuaternitate ciuntită” (op. cit., p. 144), prin sterilizarea complexităţii divine: contrariile s-au separat, forţele malefice au fost expurgate, a rămas numai triunghiul sublim.

După părerea lui Jung, procesul individuaţiei nu se poate realiza fără integrarea în conştiinţă a „spiritului întunecat„, nimic pe lume nefiind cu putinţă, „fără contribuţia spiritului rău şi a nesupunerii umane” (ibid., pp. 124-143, 159).

Pentru Jung, dogma creştină a Înălţării la cer a Maicii Domnului semnifică întoarcerea femeii la „înţelepciunea cu care Yahve îl copleşea pe Iov; altfel spus, transformarea trinităţii într-o cvaternitate, simbol al unificării tuturor contrariilor în Dumnezeu şi realizarea cea mai completă a dezvoltării umane” (cf. M. Meşlin, Pour une science des Religions, 1973, în româneşte la Ed. Humanitas, 1993, p. 145).

După câte se vede, Jung privilegiază imaginea lui Yahve din Vechiul Testament, divinitate „ale cărei opoziţii nu au fost încă separate” (op. cit., 48) – separarea se va produce în creştinism – în ea coexistând toate contrariile, deci şi răul. Jung chiar îl consideră pe Satan „instrumentul despotismului lui Yahve”, „complement necesar şi umbra însăşi a lui Dumnezeu” (a se vedea, în acelaşi sens, M. Eliade, Istoria Credinţelor şi Ideilor Religioase, I, 1978, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986, pp. 175, 189, 190, 354).

Aceeaşi preferinţă o manifestă şi V. Voiculescu: „Până astăzi am rămas un iehovist în străfundurile necercetate ale sentimentelor mele credincioase… Am ştiut Vechiul Testament de la un capăt la celălalt, ca pe un epos, încât idilica Evanghelie a rămas pentru mine până târziu în umbră” (cf. Dinu Pillat, O Constelaţie a Poeziei Române Moderne, Cartea Românească, 1974, p. 326).

Din punctul de vedere a teologiei oficiale, pentru poezia „De Profundis”, poetul s-ar putea face vinovat, cel puţin, de EREZIA LUI PELAGIUS, călugărul britanic, care, în sec. V. d.H., lua apărarea liberului arbitru uman „în faţa harului lui Dumnezeu”, considerându-l pe om mai demn decât în viziunea teologiei canonice şi mai puţin vinovat de toate câte i se pun în cârcă.

Conciliile ecumenice, inclusiv cel care a condamnat pelagianismul (în anul 579), pot osândi gândirea liberă. Dumnezeu e însă mult mai imprevizibil în administrarea pedepselor şi a iertării. Dovada: nu numai că nu s-a supărat pe Iov, dar i-a şi răscumpărat îndoit suferinţele.

Sper ca V. Voiculescu, Arghezi, Blaga să se afle în pleromă, în ciuda sau, mai bine zis, datorită revoltelor lor, pentru că nu cred că există ceva mai preţios în sufletul uman şi în literatura pe care acesta o creează decât autenticitatea, trăirea intensă şi sinceră, chiar în eroare…

Sursa: AICI

(sublinierile îmi aparţin în majoritatea lor)

Moartea Îngerului Alb

Anunțuri

12 gânduri despre “PRINCIPIUL QUATERNITĂŢII

  1. Multumesc mult pentru Sankt Petersburg.
    Ma voi revansa :).

    Cercul, sfera, elipsa, patratul, piramida … o intreaga poezie a cunoasterii.

      1. Eu una nu as fi chiar atit de pesimista …

        Omul e un produs biologic foarte ciudat iar intersul ii este stirnit de informatii banale, aparent fara o prea mare incarcatura filozofica.

        1. – X –
          da, da… ne ştim de ceva vreme
          pixelii mai lasă să-ţi scape, cei drept rar, unde de tonic optimism… da, da…
          cum spui tu „produs biologic foarte ciudat”, am constatat şi azi în însemnarea ta cît de „nepesimistă” eşti
          of! şi ăsta-i doar „un spanac” blogosferic(Lanternativa dixit)… vai mama noastră

  2. Cum spunea Clara Haskil, ca Dinu Lipatti da impresia ca se jeneaza de propria-i genialitate. In ciuda inregistralior de atunci, genialitatea e atat de evidenta incat, poate, il domina, si de aceea era atat de modest in afirmatii…ce bine interpreteaza Bach! Mi-era dor de Bach, stiu ca ascultai aseara.
    Mai vorbim! ;)

    1. Mi,
      ştii că-l iubesc
      dacă „cineva” mi-ar cere 5(oricîţi) ani dintr-o viaţă oricum inutilă pentru un ceas într-o sală de concert unde-ar cînta el i-aş da fără ezitare
      am ascultat aseară(iar şi iar) Bach undeva unde chiar se ascultă Bach… şi se povesteşte minunat despre el
      uneori chestiile astea tehnice ale blogurilor mă scot din minţi…
      nici într-un caz nu-l ascult pe el la tuburi
      cînd eram în Cluj am ascultat în bisericuţa pe care o ştii nenumărate concerte, are o acustică impecabilă şi veneau nenumăraţi organişti străini chiar şi în timpurile acelea
      şi în Braşov în Biserica Neagră acustica e minunată lui Bach

  3. P.S. AM CITIT INTEGRAL TEXTUL, DE DOUA ORI.
    Stii, era o vreme cand…dar nu mai. Nici macar in astrologie, am depasit orice zodie, sunt doar literatura!
    Nu stiu cand si cum, dar gata. Ma uit uneori la cele doua sau trei rafturi cu ezoterisme si…nimic…
    Seara buna si zambet de Cella! ;)

    1. Mi-ai mai spus, te înţeleg
      eu am alte „chestii”dar ăsta-i doar un blog
      maculatura aia e doar maculatură ;) zodia a treisprezecea, ce ştii despre ea? :-P

  4. Привет, случилась у меня в настоящее время неприятность, дверь деревянная была и развалилась. Вызвал бригаду ремонтников с компании стройка
    Пришли мастера, поставили железную дверь, длительное время перфоратором действовали, сделали. Ушли, я утром выхожу, дверь открываю и у меня выпадает целый бетонный блок сообща с дверью. Вызвал мастеров, заявили, что данное моя вина, что я слишком толстый и не необходимо было висеть на двери и ушли. Я же ничего не делал, а ремонт и уже капитальный делать. Что в таких случаях делать, подскажите.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s