Meditaţia de Duminică

Maica Domnului UmileniaMaica-Domnului-Umilenia

Unii au gînduri bune, alţii au nimic…

Va rog în DUMINICA asta să citiţi, măcar, despre un altfel de nimic şi răngi în cap AICI :(

Adresele care vă sunt de folos, dacă doriţi să ajutaţi, la ISABELLE

O lectură specială, pentru mine, sper să o citiţi. Preluare a Scrierii Domnului RĂZVAN CODRESCU:

DON QUIJOTE ŞI PRINŢUL MÎŞKIN

-Doi “nebuni”exemplari-

Nebun, da, sînt nebun! Dar, lume, dacă
N-ar fi nebuni, ai fi de tot săracă,
––––––––––––––––
Căci cei cuminţi n-ar face rod nici unii
De n-ar muri în locul lor nebunii
.

I

Uneori, după cuvîntul apostolic (cf. I Corinteni 1, 27), Dumnezeu le alege pe cele “nebune” ale lumii spre a le face de ruşine pe cele “înţelepte”. Fără un sîmbure de nebunie, toate înţelepciunile lumii îmbătrînesc şi pier pe limba lor. “Nebunia cea bună” este o condiţie sine qua non a oricărei înţelepciuni care refuză să încremenească în ea însăşi, care vrea să rămînă tînără şi lucrătoare, din­colo de zarva cuvintelor.
În fond, orice nouă înţelepciune trece la început drept nebunie. Poate că istoria spiritului omenesc nu este altceva decît povestea “înnebunirilor” lui succesive. Orice idee mare se naşte sau se primeneşte printr-o “nebunie”, iar purtătorul ei este un fel de Pavel în faţa înţelepciunii “oficiale” a vremii sale; întotdeauna se va găsi un bur­ghez, un sceptic sau un academician care să-i spună: “Asu­pra acestor lucruri te vom asculta altădată…” (a se vedea Fapte 17, 32; 24, 25 sau 26, 23-25).
Epocile “aurorale” presimt ceva din această taină a nebuniei, arătîndu-se sfioase în faţa ei şi asimilînd-o ade­­seori sacralităţii**. Pare un semn al vremurilor “crepus­culare” tendinţa de a da uitării posibila vecinătate dintre înţelepciune şi nebunie. Atunci se întîmplă ca nebunia să se vulgarizeze, iar înţelepciunea să se istovească; precum astăzi, bunăoară, cînd avem “nebunii” noştri şi “înţe­lep­ţii” noştri – care ne obosesc deopotrivă…

În haosul spiritual al vremii de acum, glumea cu tîlc Constantin Noica, “ne-ar trebui un grec”. Şi Pavel (pe care filosoful de la Păltiniş îl socotea adevăratul părinte al creştinismului) făcuse, ce-i drept, carte grecească, dar nu­mai cu atît el n-ar fi ieşit niciodată din pielea lui Saul din Tars! Mai mult decît de “un grec”, noi am avea nevoie poate de “un nebun” sublim din tagma dumnezeiescului Pavel. De o nebunie capabilă să înfrunte lumea şi să-i redea sensul ei ne-lumesc.
Dar pînă cînd o astfel de nebunie primenitoare se va ivi aievea în tîrziul acestei lumi, am putea lua măcar urmele nebunilor plăsmuiţi, spre a învăţa cîte ceva – per speculum et in aenigmate – despre virtuţile “sfintei ne­bunii”…

II

Don Quijote, acest cuerdo loco (“înţelept nebun”) sau loco que tira a cuerdo (“nebun care trage a-nţelept”), este Cavalerul baroc al “Tristei Figuri”, conştiinţa eroic-medievală a unei Spanii intrate în declin***. Aşa cum pe Pavel, după părerea dregătorului roman Felix, multa învă­ţătură îl făcuse să dea în nebunie, bietul hidalgo din La Mancha, adîncindu-se prea mult în lectura cărţilor cava­lereşti, a ajuns “să se smintească” (se le han secado los sesos). Şi iată-l pornind în lume, călare pe o mîrţoagă şi încins cu arme ruginite, să refacă pe cont propriu idealul medieval al cavaleriei rătăcitoare. Don Quijote este ulti­mul şi cel mai sublim dintre cavalerii vechii Europe, deopotrivă rătăcit şi rătăcitor: rătăcitor în spaţiu şi rătăcit în timp, adică împărtăşind condiţia marilor “nebuni” tri­mişi să primenească înţelepciunea lumii. Care va fi fost exact “Damascul” lui Alonso Quijano, Cervantes nu ne spune anume. Cert este că, printre Amadişi şi Tiranţi, lui Alonso Quijano i s-a năzărit, într-un ceas de graţie, nă­luca misiunii sale. Şi după cum Saul a devenit Pavel, Alonso Quijano devine Don Quijote de la Mancha – apostolul prospeţimilor medievale într-o lume îmbătrînită de prea-plinul propriei istorii. Dacă acel Segismundo din drama lui Calderón de la Barca credea că “viaţa este vis”, Don Quijote, mai realist în nebunia lui, se străduieşte s-o convertească la visare. De Don Quijote s-a rîs şi încă se mai rîde, cu rîsul barbar al celor înţelepţiţi lîngă sacul cu merinde. Sensul adînc al nebuniei lui alunecă de patru veacuri pe luciul pozitivist al prostiei omeneşti…

Donquijotismul încearcă să dea soluţia unei crize, să reconexeze lumea la o etică eternă (Unamuno nu se sfieşte să-l definească astfel: … todo un método, toda una epistemología, toda una estética, toda un lógica, toda una ética, toda una religión sobre todo; es decir toda una economía a lo eterno y a lo divino, toda una esperanza en lo absurdo racional – “… o întreagă metodă, o întreagă epistemologie, o întreagă estetică, o întreagă logică, o întreagă etică, o întreagă religie mai ales; ceea ce va să zică o întreagă economie a eternului şi a divinului, o întreagă speranţă în absurdul raţional”). El întruchipează “noutatea” mărturisitoare în liniile de forţă ale unei tradiţii venerabile. Căci dacă “nimic nu este nou sub soa­re” (Ecclesiastul 1, 9), sub acelaşi soare nimic nu este vechi cîtă vreme poate fi iarăşi şi iarăşi autentic re-trăit. Lumea lui Don Ouijote (sau cea a lui Cervantes, dacă vreţi) avea vitală nevoie de o astfel de nouă nebunie/în-nebunire, aşa cum nevoia ei o va simţi mai tîrziu, poate şi mai acut, generaţia spaniolă de la 1898, în frunte cu acel exaltat apologet al nebuniei creatoare care a fost Miguel de Unamuno. Aşa s-a întîmplat ca Don Quijote să re­a­pa­ră, după trei veacuri, ca simbol mesianic al unei Spanii avide să renască (Nuestro Señor Don Quijote, el Cristo español – “Domnul nostru Don Quijote, Christosul spa­niol” – îl numeşte Unamuno, în La vida de Don Quijote y Sancho), ba chiar ca posibil răspuns la criza generică a omului european (Don Quijote en la tragicomedia euro­pea contemporánea – “Don Quijote în tragicomedia Eu­ro­­pei contemporane” – este titlul ultimului capitol din eseul Del sentimiento trágico de la vida en los hombres y en los pueblos, al aceluiaşi Unamuno). Nefiind în stare să dea ea însăşi acel mare “nebun” care să răstoarne “înţe­lepciunea” veacului, generaţia aceasta zbuciumată a por­nit în cruciadă retorică spre mormîntul sublimului Cava­ler, să-l scoată din mîinile “licenţiaţilor” şi ale “bărbierilor”. L-au recucerit, poate, dar s-a dovedit, în cele din urmă, că nu de un mormînt aveau nevoie..

III

Inocentul Mîşkin, “idiotul” lui Dostoievski, uma­nul “Prinţ Hristos” din caietele romanului (analogie supra­­­­licitată cîndva de un Romano Guardini), ne apare ca o replică răsăriteană la Don Quijote, fiind pîndit de ace­laşi ridicol în mijlocul unei lumi care pierduse “sensul nebuniei”. Este şi el un soi de “cavaler sărman” (cum îl şi numeşte Aglaia, evocînd romantica baladă a lui Puşkin), mărturisitor prin pildă personală al unei înţelepciuni care, atunci cînd îşi uită nebunia, se stinge în precepte. E ştiut că Dostoievski l-a avut în minte, cînd a purces la elaborarea romanului, şi pe eroul “comic” al lui Cer­vantes (unele paralelisme sînt de altfel evidente în text: condiţia a-normală a lui Mîşkin; bătaia cu pietre pe care i-o administrează copiii din satul elveţian, amintind de pro­cedura cu Don Quijote a ocnaşilor eliberaţi; figura mag­dalenică a Nastasiei Filippovna, devenită o altă Dul­cinee etc.; există şi aluzii directe, ca atunci cînd Aglaia, voind să pună bine un bilet primit de la Mîşkin, “se întîmplă” să-l vîre chiar într-o ediţie a romanului cervantin!). Acest étranger absolu (Paul Evdokimov) în lumea crepusculară a Rusiei aristocratice din a doua jumătate a secolului al XIX-lea este purtătorul – “sărac cu duhul”**** – al unei nebunii evanghelice, smerite şi aproape plebee, trăite cu adînca religiozitate a sufletului slav tradiţional. El ne adu­ce aminte, între altele, de acei “nebuni pentru Hristos” (iurodivîi) care sfinţiseră odinioară, cu tălpile lor goale, stepele pravoslavnicei Rusii. De fapt, în Prinţul Mîşkin avem un reflex al misticului Ev Mediu răsăritean, aşa cum în Don Quijote aveam reflexul cavalerescului Ev Mediu apusean.

Dar dacă spuneam că Don Quijote este mai realist decît Segismundo (personajul calderonian din La vida es sueño), eroul lui Dostoievski ne apare încă mai realist decît Don Quijote (întruchipînd însuşi realismul spiritual al Ortodoxiei*****): deşi visător incurabil şi epileptic vizionar, Mîşkin nici nu crede că viaţa este vis (ca Se­gismundo) şi nici nu încearcă s-o convertească la visare (ca Don Quijote). Optica lui nu de-formează realităţile, spre a le re-forma pe planul idealului, cum face “inge­niosul” hidalgo din La Mancha, ci stă în mijlocul lor neprihănit şi mirat, mîngîindu-le cu înţelegere şi cu milă, ca pe părul ucigaşului Rogojin. S-ar zice că nebunia lui Don Quijote în-cîntă realităţile, în vreme ce nebunia lui Mîşkin le des-cîntă. Nebunia lui Don Quijote se exte­riorizează halucinant, la scară enormă, pe cînd nebunia lui Mîşkin tinde să-şi asume lăuntric şi smerit toate strîm­bătăţile lumii, spre a le mîntui prin mută rugăciune.

IV

Don Quijote şi Prinţul Mîşkin reprezintă nebunia “exemplară” a două spiritualităţi specifice, dar comple­men­tare. Aşezat în orizontul Faptei, ca şi Faust, Don Quijote întruchipează activismul constituţional al spiri­tului apusean: cada uno es hijo de sus obras (“fiecare e fiul faptelor sale”), decretează Cervantes prin gura eroului său. Idealul cavaleresc întru care înnebuneşte “bunul” Alonso Quijano este chipul fidel al unui mod de a exista în lume, al acelui activism deopotrivă metafizic şi istoric ce a marcat drumul umanităţii occidentale – de la marşul sublim al cruciaţilor medievali pînă la marşul grotesc al nazismului. (Orice valorificare a existenţei are virtuţile şi viciile ei, fiind condamnată să îndure imperfecţiunea umanului.)

Încarnare sublimă a contemplativismului tradiţio­nal al lumii răsăritene, fără cal şi fără arme, resemnat şi încrezător în perspectiva veşniciei, certînd şi consolînd lumea cu blîndeţea smerită a sfinţilor şi ştiind parcă, dintr-o adîncă experienţă spirituală, că “leacurile” ad­mi­nistrate lăuntric sînt mai de preţ decît cele risipite în afară, Prinţul Mîşkin se înscrie în tagma celor ce cred că fiecare este fiul certitudinilor sale (“Mergi în pace; credinţa ta te-a mîntuit!”). Don Quijote ia lumea în vîrful lăncii şi apoi o pilduieşte cu vorbe mari, pe care bietul Sancho abia de le pricepe, pe cînd Mîşkin o veghează şi o mîngîie, pilduind-o cu vorbele simple ale purităţii mărtu­risitoare.
Ne aducem aminte, mutatis mutandis, de istoria evanghelică a Martei şi-a Mariei, surorile iubitoare de Hristos, pe care Domnul le-a judecat cu dumnezeiască blîndeţe: “Marto, Marto, te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti, ci un lucru trebuie; că Maria partea cea bună şi-a ales-o, care nu se va lua de la ea” (Luca 10, 38-42)…

Don Ouijote, “pelerinul”, purtător în veac al spiritului Martei, şi Prinţul Mîşkin, “mirele”, purtător în veac al spiritului Mariei, mărturisesc în eternitatea culturii europene, fie­care pe limba lui, despre mîntuitoarea nebunie a Crucii. “Căci cuvîntul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pen­tru noi, cei ce ne mîntuim, este puterea lui Dumnezeu. Căci scris este: «Pierde-voi înţelepciunea înţelepţilor şi şti­­­inţa celor învăţaţi voi nimici-o». Unde este înţeleptul? Un­­de este cărturarul? Unde este cercetătorul acestui veac? Au n-a dovedit Dumnezeu nebună înţelepciunea lu­mii acesteia?” (I Corinteni 1, 18-20).
Explicaţiile de subsol-pe blogul autorului- cu mult respect şi mulţumiri
Vladimir KushVladimir Kush
O DUMINICĂ minunată să aveţi, IUBIŢI-VĂ MULT!
Anunțuri

21 de gânduri despre “Meditaţia de Duminică

  1. servus…
    daca nu am fi toti niste Don Quijoti… lumea noastra, nu a altora!, nu ar fi nimic… Da e greu, dureros de greu, sa fim Don Quijoti… Dar dacă am fost o dată… nu mai putem să nu fim chiar dacă ne-am flagela cu fiecare gînd, cu fiecare gînd…

    P.S.: Cella… ce este cu acea usa albastră închisă? Uşile albastre nu se pot încuia să ştii… Se pot vopsi, mîniind rău zeii, dar nu se pot încuia! Fiindcă… nu se poate…
    Toate cele bune!
    O seara frumoasa

    1. Flavius,
      un timp poate fi suportabil şi-ţi spui că toate trec…
      apoi, vine o vreme cînd zici: la ce bun? oricît ai iubi oamenii, toate au un preţ… cîteodată învinge lehamitea… uşa rămîne vopsită doar pentru aceia care lovind în prietenii mei ştiu că mă pot ajunge, doar aşa :(
      întotdeauna mi-a fost o imensă milă de răul din semenii mei, atît şi nimic mai mult… „există viaţă şi dincolo de blog” spunea cineva…eu zic că viaţa e una singură şi mai ales nu în orb, îmi place să-i văd ochii aceluia/aceleia care îmi insultă inteligenţa crezînd că „nu ştiu”; ştiu, sunt plină de lehamite
      mi se verifică, a cîta oară, că instinctul meu funcţionează corect,atît!
      La Circ…
      Un accident banal –
      Un acrobat,
      Un salt mortal
      Şi…
      Acrobatul nu s-a mai sculat…

      Alămurile din orchestră au tăcut,
      Iar clovnii din arenă au ţipat…
      Dar publicul din staluri n-a crezut
      Că poate fi şi-un accident adevărat
      Şi-a fluierat…
      Zadarnic –
      Mortul n-a mai înviat…

      Păcat de el!…
      Era un tânăr acrobat frumos,
      Cu corpul tatuat de sus şi până jos,
      De care publicul se minuna,
      Când îl vedea-ndoit ca un inel,
      Sau când pe bara fixă se-nvârtea
      Ca o morişcă de cafea
      Cu balerina lângă el!…

      Dar balerina nu-l iubea!…

      Povestea lui?
      Hm!…
      Povestea mea –
      A mea,
      A ta
      Şi-a altora!…

      Acelaşi accident de circ, banal…
      O zi relâche,
      Şi-apoi, la fel,
      Cu-aceeaşi balerină lângă el,
      Alt acrobat…
      Alt salt mortal!…
      Înlocuieşte tu… „personajele” iar balerina(blogosfera) primeşte salutul meu, din real
      seară minunată înapoi, neobositule… ştii vorba mea? nu uita să fii fericit :lol:

    1. Adrian,
      sunt obligată să-l dau naibii, atît, de silă :lol:
      să nu mă pomenesc că mă reclamă unii că scriu poeme şi pun aici tablouri

  2. Da-i naibii de dobitoci inculti.Treceam deseori pe la tine , dar nu prea comentam pentru ca lectura postarilor tale cerea un nivel de cultura ceva mai dezvoltat,pe care l-am cam pierdut in ultimii 20 de ani si speram sa-l recuperez macar partial.Dar asta e, e decizia ta si nu o comentez.Pacat ca pui la suflet comentariile rauvoitoare ale unora.

    1. Adrian,
      nu ai înţeles dragă, au lovit alţii în prietenii mei
      stai liniştit că dacă mi-o dădeau mie aveam răspuns, asta a fost un fel de bomboană pe colivă, metoda folosită m-a scîrbit
      şi ştiu că ai venit, văd cine şi ce ;)
      puteai zice orice, doar am spus întotdeauna că ăsta nu-i blog ci doar UN LOC de prieteni, pretext de vorbe şi el şi eu
      doar nu mi l-am făcut eu ci prietenii, doar ştii
      eram „suspectă” că prea comentam mult :lol:
      şi uite, cîţi mă mai salută măcar de cînd îl am ;) … deşertăciune dragă, blogosfera-i un mare sat, vai mama noastră
      pe cei ce-i am aproape oricum o să-i ţin aproape aşa că nu-i nici o pagubă, doar timp în plus cîştigat
      hai, că nu moare nime, totul se transformă :lol:

  3. No bine,faci cum vrei.Pentru mine a fost ca si cum m-as fi plimbat prn Luvru,Ufizzi,Prado sau Rijks Museum… Da mai dai tu semne de viata, nu ? Ca doara multa vreme ai facut parte din categoria blogerilor fara blog… :)

    1. Adrian,
      asta-i acuma, normal că la „ai mei” rămîn statornică aşa cumm şi sunt am fost şi-oi fi :lol:
      o să vă plictisesc ca înainte, aţi pus-o :-P
      acuma oricum aţi rămas puţini(da’ buni ;) )
      a făcut treabă bună şi locul ăsta, mi-a lămurit o seamă de „neclarităţi” ale mele cu mine şi ceilalţi
      mie tot ce mi se întîmplă mi se întîmplă bine, chiar dacă pare rău, doar pare :lol:

  4. Pai da, cel putin mie mi-a pus mintea la contributie si mi-a reamintit de orele de limba romana de pe vremea liceului.
    No bine, am pus-o.Da nu cred ca ne vom supara, eu cel putin… :P
    No ma duc sa fac nani ca maine e o zi importanta pentru mine si azi am de rezolvat o gramada de treburi.Noapte buna din milenarul sat Satmar.. :)

  5. mda…inteleg…
    decizi…
    oricum, scuze de intarzierea in raspuns ul la comentariul mai vechi.
    poti sa treci oricand in vizita-imi pare rau ca am gasit blogul atat de tarziu.
    dar..deciziile sunt ale celui care le ia si nimeni nu are caderea sa il judece-fie aceasta judecata reala sau virtuala
    o perioada buna in plan real (si virtual)
    :)
    Belle de Jour

    1. Belle de Jour,
      crede-mă că la ora 20p.m. nici nu-mi trecea prin cap, pregăteam poemul de seară(azi era Pavese) şi tabloul pentru dimineaţă, o surpriză pentru prietena mea X
      dacă ar fi fost vorba de mine, era O.H. că sunt „călită”
      eu însă reacţionez urît cînd e vorba de cei apropiaţi
      cum ziceam, m-a scîrbit metoda folosită aşa că nu-i vorbă să mă supăr pe cineva, oricum fiecare crede tot ce vrea iar eu am o adevărată oroare de explicaţii
      te citesc, mai greu la postările în engleză ;) cele franţuzeşti îmi sunt familiare
      nu am comentat încă pentru că postările tale cer documentare, nu-mi place să „arunc comentarii” de complezenţă, niciodată nu am făcut-o
      merci de urări, las oricum blogul aici că sunt nişte oameni la care chiar ţin mult, vreau să ştie că nu mi-am dat brusc duhul :lol:
      după ce am să-i „văd aici” şi-i salut, în felul meu, „mă tirez” :lol:
      am oricum exerciţiul cititului blogosferic pe care am să-l păstrez
      se cheamă că sunt în sevraj virtual :lol:
      gînd bun înapoi, ne „auzim”

  6. Ai inchis usa , dar eu, obraznicul, am intrat pe fereastra.
    Ce vreau sa spun eu, ganditorul de la Hamangia: faci lucruri minunate, da, dar ele nu te fericesc asa cum te-ar ferici apreciera talentului cu care insufletesti acele lucruri.
    Sa nu inchizi fereastra! pa!

    1. Nicu,
      tu intri prin locul unde fereastra-i întotdeauna deschisă şi aşa rămîne, ultima cireaşă-i doar a noastră nu-mi uit jurămintele şi nici nu le încalc aşa să ştii

  7. Sa ma iei cu tine acolo unde nu pot ajunge.Sa imi fie taina vietii dezlegata ca o floare a campului.Nu ma pot departa de la tine,caci tu ma chemi mereu chiar daca inima mea plange.

    1. frumoasă rugă, Monica, am să o spun şi eu
      şi inima mea plînge… văzînd bătrîni ce mor singuri, în casa lor pustie, îngheţaţi de frig şi ajunşi de nevoi şi sărăcie(tocmai am văzut „ştirea”) după o viaţă „trăită”… cui?
      aşteptăm Crăciunul(?)
      Doamne ajută(ne)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s