Uneori îmi e bine, atît de rar… atît de preţios

Am pornit în zi cu reverii legate de MARE.

De apa aceea limitată, ştiţi voi.

Reverii periculos de rele despre mare şi despre cum am încetat eu să o iubesc.  Îmi dă depresii gîndul şi fizic mă aruncă în stări pe care nu vreau să vi le descriu. Marea mă doare.

soarele-luna

Da, scriu şi simt acelaşi lucru: NU IUBESC MAREA!

Mi s-a întîmplat ( nu uit: nici secunda- nici locul-nici starea de-atunci; nimic din nimic, tot!) şi atît.

Pentru cine nu ştie, spun doar: LATVIA şi GOLFUL FINLANDEZ!

Restul… doar o poveste. La fel de tristă, banală şi previzibilă ca oricare alta.

Ce mi-a rămas din pierderea iubirii?

Vizualizaţi, de puteţi:

O dimineaţă, mai precis zorii unei zile ori sfîrşitul unei nopţi, un mal de golf noroios, depărtare cu ceaţă în fîşii groase(poate doar o hulă marină) … eu… pînă-n genunchi intrată în „marea aceea”… privire spre Finlanda. Eu, fizic, atît de departe. Eu, visînd, atît de aproape. Nimic!

Şi… iubesc doar oceanele secundei aceleia. Şi arţarii. Doar arţarii clipei.

Nota bene: nu am „văzut” nici un OCEAN! Doar le visez.

______________________

Acum, să spun ce m-a făcut, azi, să nu mai scriu despre  toate „acelea”.

Un articol de ziar. Despre doi tineri care au ales să aducă pe lume un copil. Simplu şi banal, da?

Spuneţi-mi, după ce citiţi, cît de simplu, banal şi mai cum vi s-a părut.

Poate sunt eu defectă şi e doar ceva banal cu adevărat.

Mie,  povestea lor mi-a dat o stare de bine pe care nu am mai avut-o de multă vreme. Prin „banalitatea ei”, prin „simplitatea ei”, prin ceva care în cuvînt, dacă s-ar numi cumva, i s-ar spune „normalitate”.

Şi tocmai pentru că este atît de rară, „acea stare anume” , de bine, e infinit preţioasă şi am să o ţin cît am să pot(în locul cel mai ascuns).

O ascund, eu de mine. Poate o să mă găsească tot ea, cîndava. Aş vrea să o facă cînd îmi e ca azi, înainte de mine.

Mulţumesc CORA, dacă nu treceam pe la tine în dimineaţa asta… cine ştie?, poate ziua mea era altora, rea. Şi mie… sigur.

Cum spun eu coincidenţelor? (în care nu cred) De-o vreme spun „felul lui Dumnezeu de a semna anonim” (m-a învăţat un prieten, într-o carte ;) ).

Există, cred, „ceva”, ce doar ni se pare că vine dinafara noastră. ŞI… există drumuri spre „alaska” şi-n doi, chiar de trec prin „siberii”… şi nu ajung nicăieri. Drumuri şi-atît.

Să aveţi o zi aşa cum a (re)devenit a mea: LUMINOASĂ!

Anunțuri

15 gânduri despre “Uneori îmi e bine, atît de rar… atît de preţios

  1. Marea aceea a unui golf noroios privind spre coasta finlandeza…cum stiu daca am inteles bine? Am citit azi pe un blog, despre o fata care uraste toamna si ar vrea sa treaca de acest anotimp, fara sa il simta. Greu…Cu marea e mai usor: nu te mai duci si gata. Cat edespre uitare, mai greu. Marea nu mai este pentru nici unul din noi, cei ajunsi la varsta unor bilanturi incipiente, dar bilanturi, ceea ce era candva. Candva era sensul meu de a suporta restul anului,ra matasea valurilor, era albastrul asortat bikiniului meu, era A G. Wieinberger si Fesativalul de Jazz-Coastinsti, era o silueta de invidiat pe un nisip auiu si fin, plete in vant, era faptul ca zburam, nu umblam, traiam marea aceea. Acum, marea e o bucurie care o face pe fiica mea fericita si e o sursa de inspiratie in pictura. E ceva, dar nu e ce era…
    P.S. Am depus D. gata, am nr, tot. Astept rautatile si amanarile de la scoala, dar demisia sigur a fost depusa si inregistrata, QED! Felicita-ma, draga CELLA! Si sa am noroc.

    1. Mi,
      şi „marea mea” şi „toamna Ei” sunt doar stări, asocieri a ceva de altceva, dovadă că suntem vii, încă
      normal că te felicit şi te susţin cum ştiu eu mai bine, ai să vezi AI NOROC! oricum s-ar numi AI!
      nu o să fie nici uşor şi nici repede dar contează că este
      pup

      1. Să fie, duminică a găsit xaba trei trifoi cu patru foi şi Enya un trifoi cu patru foi…avem 9 în total…dacă ai ştii cât au căutat şi ceilalţi care erau cu noi la cabană! Ce- o fi asta! Te pup, CELLA!

  2. servus…
    felul lui Dumnezeu de a semna anonim… frumos spus. pentru a primi acele semnaturi cred ca Dumnezeu ne vrea si pe noi putin… anonimi :) dar nu putem fi. Piracanga… este un fel de a fi anonim? multi spun ca si l-ar dori dar nu au curaj…
    eu am adunat rusii la un loc… îi tot ascult şi încerc să le înţeleg vorbele şi să cred că vorbesc despre toamna…
    o zi plină de soare să ai!

    1. Flavius,
      trimit soarele înapoi, aşa cum l-am primit… cu gînduri bune
      ruşii mei sunt în dans :lol: ,mi-e teamă să-i adun azi… dar am să o fac, timid, nu vreau să treacă, încă, ecoul alor tăi

  3. Ce am citit este frumos ideatic vorbind. In rest nu stiu daca mi-ar place sa traiesc mereu acolo si mai ales sa nasc acasa cu o moase. Cred ca am nevoie de oras, de civilizatie si doar din cand in cand de vacanta. Vacanta trebuie sa fie totdeauna in alta parte decat acolo unde traiesc zi de zi.

    1. Prima-Dona,
      sunt tineri, sunt altfel educaţi, se iubesc… altă generaţie, alt mod de gîndire ;)
      eu îi iubesc, cred în ei, aş vrea mulţi ca ei… e un altfel de viitor
      e doar un vis… nici eu nu cred că or să rămînă acolo ori că eu aş fi făcut la fel :lol: dar cine mă poate împiedica să visez?
      cînd eram ca ei, mai mică mult decît ei, am şi încercat „experienţe” asemănătoare(păstrînd proporţiile) dar, ce-i drept mult mai aproape :lol:

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s