Iertările mele… de mine

În ochiu furtunii este linişte. Pustiu, pace (?), împăcare cu toate şi toţi. Linişte. Aia pe care o auzi. Care îţi urlă în părţile din tine pe care, înaintea ei, nu ştiai că le ai. Decorporalizarea nu-i o vorbă. Şi, mai ales nu-i o glumă. Să stai deasupra, peste toate, să le vezi dinafara ta. Apoi, să te ia cineva de mînă, nu… nu te speria, n-ai de ce, te îndrumă-n lumina din tine. Deasupra, mai departe…

Nu eşti niciodată destul de bun, de frumos, de răbdător, de curat… să binemeriţi. Şi eşti adus înapoi. Ai văzut, ştii, trebuie să continui, poate… data viitoare.

Rugăciunea se spune, ea pe ea, singură… din tine… de undeva de unde nu ştiai că o ai.

Cartea se deschide la fel, singură. Eşti lăsat să te întorci în tine însuţi. 999, 0 … (…) …

„Fără mine nu se poate, dovadă că sunt./ Fără mine nu s-a putut; / dovada e că m-am tras din mine însumi / adică din acel mine care-a fost”

In ochiu furtunii este „a fost”… Nichita? ţi-aminteşti?… chiar nu mai avem nevoie de noi? suntem, în noi înşine, noi?

Îmi îngădui, mai am vreme, să mă iert?… şi Cartea s-a deschis:

*

Foarte mulţi, cu diverse întîmplări

Toţi locuind sub podea

Amestecaţi între ei, duşmănindu-se

de moarte,

mai murind cîte unul de bătrîneţe

sau pur şi simplu

sinucigîndu-se.

Cîte unul din cînd în cînd,

îşi închiria cîte o întîmplare.

Eu însumi am locuit într-o întîmplare

din acest fel, dar după aceea

mi-am luat cîmpii.

Ei erau foarte mulţi. Din cînd în cînd,

la locul comun unde mureau

lăsau cîte un schelet, cu mult mai frumos

decît aş fi putut bănui.

Eu am urcat acum. Am ajuns

uneori să gîndesc chiar la nivelul lunii.

Şi totuşi mi se face dor, un dor de nu mai pot

să m-azvîrl pe horn, şi să ies prin cămin,

şi-ntins pe podele să stau ore-n şir

cu urechea lipită de scînduri.

(Melancolie atavică–necuvintele din Ordinea Cuvintelor-Ed. Cartea Românească 1985)

7 gânduri despre “Iertările mele… de mine

  1. „Rugăciunea se spune, ea pe ea, singură… din tine… de undeva de unde nu ştiai că o ai.

    Cartea se deschide la fel, singură. Eşti lăsat să te întorci în tine însuţi. 999, 0 … (…) …

    “Fără mine nu se poate, dovadă că sunt./ Fără mine nu s-a putut; / dovada e că m-am tras din mine însumi / adică din acel mine care-a fost” ”

    Tare bun, taaaare buuun!

    Toata scrisa-i tare buna, draga mea, dar mie, pe langa sau prin scanteile lui Nichita, astea, de mai sus, le-am simtit mai tare.

    Suntem adusi inapoi, mereu inapoi, in noi/in mine/in sine, pana cadem de tot, adanc, adanc, fara stim ca asa ajungem de fapt sa trecem prin gaura de vierme, iesind, tasniti, aruncati, nascuti, in Sine…

    Aducerea inapoi… Mana ne aduce inapoi cu rabdare, cu multa dragoste, cu infinta tandrete, desi nu intelegem de multe ori mai nimic… suntem bagati din nou cu capul in apa, sa urlam dupa aer… Dupa miez…
    Pana la urma, iesim… Am facut iesirea, trecerea prin moarte, acum stiu. Nu sunt cuvinte pentru Aia.
    M-am intors. De ce? inca nu stiu. Da stiu ca pot sa plec iar, oricand… De ce? Stiu… Oricum, o sa fie o plecare de tot, dar ma stau, inca mai tropai si ma minunez de toata frumusetea asta, de Viata, care e suflarea Iubirii.
    Cand ma intorc din Acolo, la inceput ma strange un pic… sau mai mult… Si de cate ori plec, fac o vedere extrem de rapida a ce a fost pana acum. Ultima data – acum trei saptamani- a fost cel mai frumos. Murind, am vazut viata mea cea buna. A fost frumoasa si buna, si mi-am vazut darurile din cutele mantiei. E o binecuvantare, vederea asta…
    Iertarile? Am aflat, in „mod paradoxal”, da intr-adevar, doar eu am a mi le face. Acolo nu era nimeni sa ma judece. De nici un fel. Doar sa ma ajute sa ma simt iubita. Oricum reusesc sa simt doar o infima parte din cat e… Uneori, e asa de mult ca simt ca ma dezintegrez… Cam asa o sa fie la trecerea-de-tot.
    Pana atunci ma impiedic inca in invelisuri… Mare distractie, deh! Dar tare distractiva, nu?

    Si cu mult dor…
    ” Am ajuns /uneori să gîndesc chiar la nivelul lunii.

    Şi totuşi mi se face dor, un dor de nu mai pot”

    Oh Doamne, imi e dor de el, de Nichita … Il iau din luna si il tin aici si ascultam impreuna cu urechea lipita chiar de pamant. Mama. Inima, INIMAAAAAAAA…

    1. Mikka,
      numai cine „a fost, ştie”… ceilalţi, trebuiesc iubiţi şi ajutaţi… „să vadă”
      da, acela-i sensul iertărilor, doar noi ni le avem, în noi… ori nu
      mie nu mi-e dor de NICHITA, e-n mine, mă ţine de mînă la fiecare „trecere”. de ce m-o fi aducînd „înapoi”… sunt aşa de „străină”

  2. De ce venim inapoi? Nici eu nu stiu -ori nu-mi e foarte clar. Dar un lucru stiu: desi nu sunt cuvinte pentru asta, imi este totusi dat sa povestesc… Asa cum nu stiu…
    Si mai vin fiindca Viate e uluitor de frumoasa…

    1. Mikka,
      venim iar pentru că nu suntem destul de buni, n-am iubit destul şi nu ne-am iertat destul
      eu, de data asta am venit să primesc lecţia RĂULUI! în forma lui cea mai concretă şi neagră
      am primit-o, am trecut-o, am învăţat-o… nu credeam :(
      acuma ŞTIU! răul este atît de năucitor că aproape m-a omorît…
      cîtă LUMINĂ i-a trebuit Îngerului să mă ia „înapoi”? doar El ştie… eu, poate voi afla, despre mine… cînd mă voi fi iertat, de orbire, de mine…

  3. Da, in ochii nostri nu suntem destul de buni… si nu putem cuprinde iertarea peste tot.
    Despre tristetilei astea, zicem ieri, ca uit sa ma vad cu ochii Lui. Daca as face-o mereu, ohhh, Dooooaaaamneeee!

    Cum ma vede EL? Asa:

    „Si-a asezat mana dreapta pe capul meu si mi-a suras cu indulgenta. Mi-a mai spus:
    – Uita tot ce te-a impins pana la padurea asta, uita-ti copilaria cu marile ei necazuri, uita nu numai ce te-au invatat parintii tai indieni, dar si ce te-a condus catre iubire. Uita-ti dorinta de a fi bun, merituos, demn de iubire. Nu mai cauta. Demn sau nu, merituos sau nu, Dumnezeu te iubeste, fiule.
    Inima mi-a tresarit. M-am simtit mizerabil si am spus:
    – Don Sebastian, pentru ce m-ar iubi Dumnezeu, daca eu nu fac ce trebuie pentru asta?

    – Pentru ca El nu stie sa faca altceva. Nu stie nimic altceva decat sa iubeasca. ”

    (Henri Gougaud – Cele sapte pene ale vulturului)

    Ohhhh! Inca uit! Nu ma mai supar, e doar tristete… Pierderea timpului in orbire, cum zici si tu. Iata, si de aia mai vin, ca SA VAD tot timpul…

    1. Mikka,
      suntem neînsemnaţi şi trecători… şi orbi, dacă avem binecuvîntarea să învăţăm „văzul” ne suntem datori nouă şi celorlalţi, nu ne aparţinem…
      am început să cred că, poate, lumina care mă apără, mi-a fost doar îngăduinţă… depinde doar de mine să „primesc văzul”
      întristările, la mine amărăciuni nesfîrşite, sunt „lecţii” de „văz”… şi întotdeauna cea mai recentă ţi se pare şi cea mai crudă… m-aş teme de următoarea dar nu mă mai tem de mult, decît de mine… fără LUMINĂ

Lasă un răspuns la Mikka Anulează răspunsul

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s