Neputinţa, ca stare

Orice fac şi oricine intră în „vorbe” cu mine de cîteva zile are de înfruntat everesturi. Sunt dizolvată de neputinţă şi mută în vorbe. Asta-i face pe cei ce mă ştiu să mă lase într-„ale mele”. Distanţa vitală. Dacă s-ar apropia careva mai mult de-o răsuflare cred că aş fi în stare să-l muşc. Mortal. Mai ales pe bărbaţi. Pe bărbaţii care trădează şi mai ales pe cei care o fac conştient. Azi, cred că şi pe ceilalţi, care au singura vină că aşa i-a făcut mama natură, fără gena aia anume.

Azi, îmi pare rău să o spun, toţi mi-s o apă şi-un pămînt.

De data asta nu-i despre mine „furia mută”. Nu. Poate era mai bine să fie a mea. Ştiu deja „tratamentul”, m-am deprins să mi-l fac singură şi o doză în plus am oricînd la îndemînă. Atîta doar, eu nu mai am cum fi luată prin surprindere de „boală”. Am extirpat atît de adînc în ţesut încît sunt septică pe viaţă. Pe asta cel puţin. Şi tristă pe măsură. Şi asta-i tot viaţă. Amputată, schilodită în esenţe dar dusă precum a fost primită. Necerut.

Atunci cînd o femeie este trădată în iubire am revolte de nestăpînit. Aşa, aiurea. Pentru fiecare dintre ele. Dacă aş fi lîngă ea, aş lua-o în braţe şi-am plînge. Atît. Nimic nu ajută la nimic. Asta-i sigur. Nimeni şi nimic nu are cum să-ţi ajute şi nu are cum şti prin ce treci. Cu atît mai puţin un bărbat. Ei… devastatorii inconştienţi, de cele mai multe ori, ai sufletelor noastre. El, subiectul şi obiectul…

Dacă ai putea şti, TU, azi, cît de mult îţi sunt alături. Tăcînd.

Să-i spui unei femei care suferă de trădare-n iubire „ai răbdare cu tine şi cu sufletul tău”, este absolut inutil. Nu ai ce să îi spui. Este vremea cînd toate-s sfîrşit. Lungă ori scurtă, vremea „asta” te devorează atît de definitiv încît „va urma” îi va rămîne în veci tributar. Există împăcări, ştiu, dulci şi amăgitoare, dorite, sperate, înfăptuite… uneori. Fals şi trecător. Orice „nod” rămîne atît şi definitiv şi el. Nimic nu mai are cum fi „la fel”. Şi nici nu va fi.

Are rost să ne minţim?, ne place?, incertitudinea în lipsă încrederii ajută o iubire?

Avem de ales şi stă, doar, în puterea noastră. Suntem vulnerabile şi pustii în lipsa iubirii. Şi atît de puternice în durerile noastre. Şi singure.

Draga mea, am să-ţi spun că nu trece. Ştiu bine. Se îndepărtează, se estompează, crezi că o pierzi în altă iubire dar rămîne acolo. Vie în amorţirea ei. Mereu. Cîte suflete avem? Unii-mi spun, doct, n-avem s-a „dovedit”. Mă laşi, da?

Nu ştiu cum suferă bărbaţii trădaţi. I-am întrebat pe cîţiva dar am serioase dubii că au fost sinceri cu mine. Orgoliul lor i-a făcut, poate, să mă „ducă cu preşul” din acel „şi-aşa ştiţi voi prea multe şi vreţi acuma arme în plus”.

Poate, dacă mi-ar fi spus, măcar unul şi sincer, azi nu i-aş fi urît atît de mult pe toţi. Tipic feminin, nu? „te trădează unul şi vina-i a tuturora”. Credeţi ce vreţi, EA suferă şi voi toţi sunteţi vinovaţi. Da?

Şi eu nu am ce şi cum să-i spun. Nu am cum să o îmbrăţişez şi-s departe-n tăceri. Şi neputinţă.

Şi, celorlalţi, care măcăne că „ce să-ţi spun, sunt altele-n lume… bla, bla, bla” le dau cu flit. O femeie care suferă este, azi, pentru mine „buricul suferinţelor lumii”. Punct!

Draga mea, plîng cu tine, să ştii.

Uite, că tot n-am stare de atîtea zile… vre-o trei, cred, pun de-o cafea şi-ţi transcriu:

„FIE ŞI O TRĂDARE- DAR S-O ŞTIM ŞI NOI, SĂ VEDEM DACĂ ARE PICIOARE MAI FRUMOASE

SIMONA CATRINA (desigur)

Ne-au trădat dintotdeauna. Ne-au tradus şi ne-au interpretat. Bărbaţii, femeile şi pisicile din viaţa noastră au demonstrat că iubesc locul, nu omul. Că, atîta vreme cît relaţia stă ghem lîngă soba caldă, merge. Cînd se crapă geamurile şi intră frigul, începe negoţul cu virtuţi. Am iubit ca nişte smintiţi şi, într-o frumoasă zi de tristeţe, ne-am trezit perplecşi în uşă, în timp ce fundurile legănate ale iubirilor, prieteniilor şi felinelor noastre se îndreptau spre un divan mai moale.

Ne-am învăţat de mici cu trădările. Încrederea a fost prima noastră investiţie proastă. După ce-am pierdut tot ce economisise inima noastră, am devenit scârţari cu sentimentele. Nu ne putem permite al doilea colaps. Falimentul moral ne-a făcut să tăiem de pe listă toate mofturile care puteau fi amînate. Printre ele, iubirea.

Am auzit, de mute ori, o expresie care este, în esenţă, boantă şi laşă: „mi-e frică să iubesc”. Într-o vreme, mi se părea doar o scuză confortabilă – în fond, altfel n-aveai cum să-i explici unui bărbat bun şi ridicol că nu-ţi place de el. Mai nou, reconsider această opinie nemiloasă, fiindcă am testat-o personal şi, cînd au venit rezultatele, am îngheţat: am admis că fereşti, instinctiv, locul care te doare. Că plaga deschisă şi entorsele se ţin acoperite, bandajate fedeleş. Am încetat să mă sprijin pe piciorul rănit, fiindcă ştiu ce urmează.

Dacă urăsc trădătorii, nu e pentru că am rămas fără ei – ducă-se liniştiţi! – ci pentru că mi-au luat dreprtul meu constituţional de a visa cai verzi, de-a aştepta nebuneli memorabile, de-a iubi nemernici şarmanţi, care-mi fac nopţile frumoase şi zilele urîte.

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

… trădările iubirii. (…) . M-am dezbărat de mult de ideea că a trăda o dragoste înseamnă a te culca într-un pat greşit. Câteodată, păcătuieşti sfâşietor, adică reduci etica la a te abţine să te dezbraci în afara căsniciei.

După ce mi-am făcut şi eu norma mea de gelozii strict sexuale, am avut o iluminare spontană, într-o zi, şi am trecut la faza a doua a maturizării resentimentelor. Am realizat că, nu ştiu de ce, mă chinuie mai vârtos conspiraţiile sufleteşti, flirturile  cu trimiteri poetice, aşa numitele „gesturi semnificative”. M-am trezit preferînd – pe cât de stupid, pe atât de dramatic – ca iubitul meu să se culce cu altă femeie, decât să meargă cu ea la teatru. Cel puţin trădarea strict trupească mă ţinea la adăpost de posibilitatea ca intrusa să fie vreo deşteaptă (…). Un tăvălug sexual se oprea în circa zece minute – pe cîtă vreme vreo comunicare de spiţă culturală avea să dureze o veşnicie, mă chiteam eu.

Faza a treia (…) este oribilă. Simt că orice furişare în afara cuplului, fie ea în ritm iambic sau ritm sălbatic, este o trădare de moarte.

În ciuda zvonurilor, se pare că experienţele care nu m-au ucis m-au şubrezit. Tot au reuşit ceva. Eu stau prost cu încrederea, fac ochiul lunetă şi spinarea arcadă, ori de câte ori aud ceva frumos; scormonesc după scopul real al complimentului, aplic prezumţia de vinovăţie.

Să ne înţelegem, am mare încredere în oameni în general, am mică încredere în oamenii care-mi spun „te ubesc”. Recunosc, e o infirmitate, dar e aşa de răspîndită, încît a ajuns lumea să ne trateze ca pe nişte persoane sănătoase, ceea ce e un progres politic, măcar.

De ce-am ajuns aşa? Fiindcă, după toate deversările de atare cuvinte, venea martorul acuzării şi-mi dărîma lumile. Auzeam „te ador”, apoi strângeam pleoapele şi aşteptam să fie detonate veştile proaste. La cîteva zile după fericirea cuvintelor, venea hidoşenia faptelor.(…)

M-am învăţat să mă descurc cu trădătorii.

Nu mă pot obişnui însă cu trădările privite din direcţie inversă, din unghiul celui pentru care se înfăptuieşte răul. E ca şi cum m-aş uita pe vizor din afara uşii, văd totul disorsionat, grotesc, mă dor ochii şi nu înţeleg.Cînd cineva trădează de dragul meu, o iau ca pe o insultă – superbă, ce-i drept, dar periculoasă. (…). Adică o persoană care părăseşte pe cineva de dragul tău e antrenată pentru aceste misiuni de comando. Şi chiar dacă stă o vreme în postură latentă (…) la un moment dat i se redeşteaptă instinctul de fiară şi revine în ringul trădărilor. Dacă a vîndut o dată, va mai vinde. Dacă are antidot pentru remuşcări îl va folosi.

În viaţa asta a mea, am învăţat foarte multe de la trădători. Este şi motivul pentru care îi urăsc, fiindcă de fapt, în dragoste, aş fi vrut să rămîn penibilă şi ignorantă. Adică visătoare şi fericită.”

Ai să primeşti, draga mea, sfaturi. Ai să încerci toate paleativele lumii: muncă, prietene, ieşiri, lecturi. Astea toate după „prima fază”. Acum, acum nu-ţi ajută nimeni şi nimic. Doar iubirea „lui”, care…

Şi niciodată de AZI nimic nu o să mai fie la fel. Altfel, da!.

Asta se numeşte VIAŢĂ şi eu sunt complet neputincioasă în faţa ei. În faţa ta.

Stau doar, p-aici, gîndindu-mă la tine şi făcîdu-le celor din jur „chestii”.

Te îmbrăţişez plîngînd cu tine, în spaţiu şi timp.

Neputinţa este o stare care aproape mă face să simt ura.

Nu eşti singură, dacă asta poate însemna ACUMA ceva. Şi ştiu, nu înseamnă nimic :(