Şi eu

Picasso_Violet_3_Tone_Color_LensDe ce ?

Iar, mereu, toată VREMEA. Nimeni, niciodată nu va putea controla viitorul.

Oricîte previziuni şi calcule ar face, oricît ar studia sau ar medita.

Nu credeţi că este bine asta?  Aşa NE putem măcar iluziona că suntem liberi, ori măcar putem evada din vreme-n vreme din „lucrurile impuse” , putem visa.

Imprevizibilul atrage pentru că este ca un ţărm fin, necălcat de tălpile goale. El nu are decît viitor, duce doar înainte şi cu toate acestea, nici el nu poate fi evitat. Visarea?

Oamenii prezintă, dacă ai ochii deschişi spre ei, dinlăuntru tău, o „boală” comună: TRISREŢEA. Uneori manifestă, alteori prost mascată în alte sentimente afişate ostentativ, uneori adînc ascunsă şi negată cu obstinaţie.

„Fuga de singurătate nu este o depresie dar concurează cu tristeţea.

Sunt oameni care spun că liniştea îi deprimă, dau drumul la televizor sau la radio numai pentru a nu fi singuri, pentru a auzi pe cineva, pentru a nu rămâne cu ei inşişi, în gândurile lor. Cu gândurile tot nu e linişte dar e căutare. Ce caută oamenii în cluburi, la concerte, prin cafenele?”

Sunt oameni care confundă dorul cu anumite lipsuri. Dacă ţie îţi lipseşte o persoană foarte dragă sau dacă te-ai despărţit recent, nu-ţi poate fi dor de cineva nou, abia cunoscut. Probabil că în mod inconştient, tot dorul pe care nu-l merită unii este revărsat asupra altora. Spun asta din cauza raţionalizării sentimentelor, nu mă mai mir cînd văd cum unii işi calculează şansele iar alţii văd în binele facut o răscumpărare egoistă tot a lor. Cîtă contabilitate!.Nu vreau să generalizez, acord mereu o şansă albului, pînă cînd el este murdarit. Este aproape imposibil ca acest lucru să nu se întîmple dacă ne gîndim ce este dezamăgirea. Este ceva firesc.

Un dor inexplicabil, după ”nu ştiu ce” cred ca a trăit oricine la un moment dat, dacă nu chiar o astfel de stare prelungită. Să fie dorul după viaţă? ”Nu, e un dor bine definit!” Nu contrazic pe nimeni, îmi permit doar să privesc.

Dacă ceea ce se întîmplă şi noi o numim viaţă este de fapt o imitaţie, probabil că nu degeaba apar aceste stări. ” Te complici!”, ”Îţi pui prea multe probleme!”. (Aşa este!)

De ce să merg totuşi de-a valma şi să trăiesc din imitaţii, din falsuri?

Oamenii nu îşi aleg singuri soarta dar pot lucra în permanenţă la ea. Cei care se plîng de lipsa libertăţii, cei care sunt constrînşi de alţii, cei care nu pleacă din stările care nu le convin plătesc pentru viaţa lor. Cu ce? Conştienţi sau nu, cu însăşi pierderea, irosirea ei.

”Cine te crezi şi pe cine crezi că interesează toate astea?”

Mă cred doar ceea ce  sunt. Un om obişnuit printre alţi oameni. VĂD, AUD, TRĂIESC.

ÎMI PASĂ.

Mai ales asta. Atît!

Ştiu, dureros de bine, că este nevoie de mai mult.

Dacă viaţa ar fi simplu de explicat, nimeni nu ar mai fi scris niciodată o carte, nu ar mai fi fost artişti interpretînd scrisele  şi compusele celor ce le-au scris şi compus, n-ar mai fi fost filozofi, medici, preoţi, psihanalişti.

Cred, şi eu, „că oamenii nu s-au născut întîmplător” şi că  „dacă tot suntem împreună şi mişunăm aşa unii pe lîngă alţii, nu ar fi mai bine să mişunăm cu drag şi cu folos?”

Da, este amestec de gînduri. De gîndurile EI în mintea mea, filtrate de sufletul meu.

PARANTEZĂ:

Care suflet? Ce-i sufletul? Mi s-a spus că nu ştim nimic „despre” şi că ar cam fi cazul să mă abţin să-l tot invoc. Nu pot, iartă-mă, nu pot. Chiar dacă nu ştiu aduce mărturie scrisă, ori vorbită, îl ştiu- îl- am- îl simt.

Pînă la dovedirea vinovăţiei ăsteia am prezumţia aia(nevinovată, posed suflet).  Să-mi dovedească acuzatorii, mai întîi inexistenţa, aşa merge cu mine. Dovezi! :roll:

De apărat mă apăr eu şi sufletul meu. O fac de o mie de vieţi. ÎncercAŢI-mă!

PARANTEZĂ ÎNCHISĂ!

Gîndurile ei sunt atît de şi ale mele încît nu ştiu unde să pun şi unde nu ghilimelele.

Există asemenea „întîlniri”(şi) în virtual. Le am, dese şi benefice. Pentru şi cu ele îmi pansez „de ce”-urile. Pentru şi cu ele rămîn tributar virtuală, încă.

Puţine „profile” virtuale m-au marcat. Nu mă interesează „real”-ul lor. Nu văd de ce m-ar interesa.

Recunosc că uneori tînjesc să vorbesc cu vre-o existenţă „biţată”. Mă abţin. Cele mai multe experienţe astfel transformate m-au dezamăgit şi întristat.

Am ales, cum spuneam într-o însemnare anterioară. Păstrez alegerile puţinilor VIRTUALI care m-au marcat la „secret”. Fiecare gînd exprimat aici poartă „urme” din „ei”, mai mult sau mai puţin evidente.

Aşa înţeleg eu să mă autoevaluez din vreme-n vreme. Prin şi împreună cu alţii. Raportîndu-mă la mine, prin „ei”. Şi la viaţă. Prin mine. Şi prin „ei”.

Doar prin acei care-mi ating înlăuntrul. Rari, preţioşi, speciali. „AI MEI”!

2061965-Travel_Picture-EARTH_mother_EARTH

Anunțuri

6 gânduri despre “Şi eu

  1. Eu cred ca exista niste legi ale Hazardului, foarte bine scrise, dar la care nu avem acces, care stau la baza a ceea ce noi numim „viata noastra” …

    1. X,
      dacă tu crezi aşa, m-am liniştit :lol:
      cu legile am o relaţie absolut defectuoasă, mai bine să nu am acces
      da, mult mai bine
      iar cuvintele nu-mi spun, mai niciodată, HAZARD?
      hm, am să mă gîndesc, promit!
      mîine… mereu suferindă, sindromul „scarlet o’hara”
      of!

  2. :)

    Evenimentele nu se intimpla asa cum le gindim sau le ‘judecam’ noi ci asa cum trebuie sa se intimple.
    In momentul in care am inteles lucrul asta am avut senzatia ca detin o putere ascunsa…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s