de fapt cui scriu atunci cînd tac (extra-terestre)

așa cum (nu) vorbesc despre mine se întîmplă să (nu) știu cînd pierd lucruri

ele strigînd din toate părțile că-s oameni. cum să fac

diferența cînd nici unele nu durează iar eu credeam că știu (doar) să construesc cuburi

trecătoarele lucruri, trecătorii oameni, trecători pline de urmele lor trecute

prin mine e doar întuneric și n-am învățat nimic spun

doar ”bună dimineața!” lucrurilor oameni

(am renunțat cînd am găsit primul obiect) era o zi ca oricare alta

noapte!

toate cuvintele tac cuminți și înțelepte în cărțile în care au fost închise de oamenii care le-au scris, corectat, recenzat, citit, adnotat, uitat, citat … etc., recondiționat

de ce

plecăm pentru a ajunge și aia se numește sosire dar noi știm că ne-am dus iar ăsta-i pătrat + pătrat = cub

două pătrate, separate, se privesc ochi în ochi

liniar (am mai zis: lentilele-s oarbe, ”să luăm o linie la plimbare și să vedem unde ne duce”)

cred că atunci cînd vom depăși starea lui trecut&prezent&viitor și vom găsi  un ”timp”, oricare altul, am ajuns

măcar în dimensiunea pe care acum, copilărind, o numim impropriu, zic,  ”extensia conștiinței”

mi drag tare de omenirea asta copilăroasă care-i, încă, lucruri

(nu-s într-atît de evoluată să-mi răspund – punîndu-mi ¿- la ”întrebările acelea”: de unde vin, unde plec și care-i ”scopul” că rostul mi-l cam fixează ”etichetatorii”. mă -pre-ocupă frica  și-atît.)

[ ... ]

♠♥