nici măcar nu am existat- sentiment, bifat

Salută sentimentele, din partea mea, e dimineaţa în care nu mă (mai) trezesc

din partea ta, salutînd, îngheţul săvîrşirii transformat în acel cuvînt.

Nu am ce să las, urmele umbrelor tac, alunecînd mă desprind

nu am venit, nu am rămas, nu am plecat.

sărut, amintirea care nu s-a întîmplat

eu

“Începutul – dacă am crede că se poate găsi vreodată

începutul unei întîmplări – că se poate urca

de-a lungul braţelor de ape lente care încercuie

vreun timp, vreun loc sufletesc ( aşa cum, mult timp,

au căutat izvoarele Nilului – şi nici atunci

nu l-au găsit decît pe un bătrîn cu barba învălmăşită

în junglă, şi s-au mulţumit să-i strîngă doar mîna -

şi despre izvoare nu s-a prea aflat cine ştie

ce ) – începutul, deci, ar fi ca o scenă neutră

dintr-un roman modern – un roman cu prea mulţi

oameni care, la sfîrşituri de săptămînă,

pleacă din capitală să stea o după- amiază

şi încă o zi întreagă sub un aer înalt, şi pe lîngă

ierburi suflate de vînt. Adică, într-o după- amiază

cu soare mat, oprit printre nori, să stai nemişcat

şi vremea alunecă în jur – şi vorbele sunt vătuite,

ca într-o cameră prea mică, prea scundă, şi ai vrea

să spui, să încerci să explici – şi se fac,

cuvintele, de scamă – şi se sfîşie - şi pe urmă chiar vezi

că nici nu te ascultă. Timpul trece lunecător,

de o parte, de alta. Şi e ca şi cum ai fi într-o carte

în care ai vrea să stai o vreme, alături de nişte fiinţe

prea triste. Numai că orice carte

e o minciună. Vremea de aici, care-ţi trece alături,

e altceva.”