singurătatea

alergătorului de cursă lungă

poate fi o metaforă uzată

dacă

nu ar fi mereu retrăită, în doi câte doi, astfel existând martori mereu pentru partea de adevăr  icsată

zilnic

cu noaptea este altă poveste şi ea e cu dacă n-ar fi nu s-ar povesti

-în fiecare zi-

În fiecare zi, ne batem joc
De păsări, de iubire şi de mare,
Şi nu băgăm de seamă că, în loc,
Rămîne un deşert de disperare.

Ne amăgeşte lenea unui vis
Pe care-l anulăm cu-o şovăire;
Ne reculegem într-un cerc închis
Ce nu permite ochilor s-admire;

Ne răsucim pe-un aşternut posac,
Însinguraţi în doi, din laşitate,
Minţindu-ne cu guri care prefac
În zgură sărutările uzate;

Ne pomenim prea goi într-un tîrziu,
Pe-o nepermis de joasă treaptă tristă:
Prea sceptici şi prea singuri, prea-n pustiu,
Ca să mai ştim că dragostea există.

În fiecare zi, ne batem joc
De păsări, de iubire şi de mare,
Şi nu băgăm de seamă că, în loc,
Rămîne un deşert de disperare.

Romulus Vulpescu

O să rămână o pagină albă de ‘jurnal virtual’ a(l) nimicului, nimănui şi pentru niciunde

dovadă, încă şi încă, că nu existăm şi primim doar ce inexistenţa, dovedită, dă

bilete, colorate, de papagal