“…există doua feluri de singurătate. A celor care vorbesc şi a celor care nu-i ascultă.”
Dimineaţa e abia presimţită şi totuşi sunt destui călători care vin şi călători care pleacă. De ce vin? De ce pleacă? Dar e prea devreme să întreb. Filosofii, istoricii, profeţii şi toti ceilalţi care se ocupă cu sensul existenţei dorm încă. Au citit până noaptea târziu şi nu pot să-i trezesc la o oră atât de nepotrivită. Există şi călători care stau şi aşteaptă, bineinţeles în sala de aşteptare, cuminţi, dar şi pe peroane. Ce aşteaptă? Dorm însă şi psihologii sau cum se mai cheamă cei care ştiu câte lucruri poate să aştepte un om şi, în general, ce rol are aşteptarea în lume. Nici pe ei nu pot să-i trezesc. Sunt obosiţi, extenuaţi de probleme serioase, nu se cade să-i deranjez pentru un fleac, fiindcă eu în gara aceasta, în dimineaţa aceasta, care nu e încă dimineaţă, e jumătate noapte, nu ştiu de ce stau oamenii prin salile de aşteptare ale veacului. Unii au renunţat să aştepte. Au aţipit, pur şi simplu, între doua ţipete de locomotivă. Au uitat de veniri, au uitat de plecări, au uitat de vacarmul din gară. E bine? E rău? Nu ştiu.Cei care explică astfel de lucruri complicate dorm şi ei. E normal. Sunt din ce în ce mai multe întrebări şi ei trebuie să dea din ce în ce mai multe explicaţii în timp ce inexplicabilul creşte ca o noapte imensă sau ca o dimineaţă imensă, încât, stau mai departe în această jumatate de mirare şi jumatate de spaimă, prudent, să nu fac vreo gafă care să atragă atenţia celorlalţi asupra mea. Ar intoarce toţi capul. Ce caută ăsta aici, intr-o gară, cu întrebările lui? Aici nu e oracolul din Delfi. Aici oamenii vin şi pleacă, aşteaptă sau moţăie, dar nimeni, absolut nimeni nu-şi permite să pună întrebari. Deci, mă strecor din gară tiptil şi plec să umblu pe străzi. E mai bine. Singurul lucru care mă-ncurcă e că nu ştiu la ce oră se scoală filosofii, istoricii, profeţii, psihologii şi cei care ne explică lucrurile complicate, prin urmare nu ştiu cât ar trebui să umblu fără noimă pe străzi. Şi nici nu pot să întreb trecătorii. Risc să nimeresc vreunul dispus să mă ia peste picior şi să rădă: “Nu ştiai? Ne-am hotărăt să venim, să plecăm, să aşteptăm şi chiar să murim fără să ne mai punem întrebarea de ce. Lumea s-a transformat într-o gară, nu vezi?” Mai bine nu întreb. Tac şi mă uit la ferestre.
“Nu există fericire de care să-ţi aminteşti fără tristeţe.“
să te întorci în tine… ca şi cînd…
poţi ajunge mult prea devreme şi poţi uita să pleci(prea tîrziu)
stagiunea începe cînd nu vei mai fi
şi anotimpurile joacă ruleta rusească cu timpul şi
nu există vindecare de trecut
şi nici uitare
doar confuzia unui (ano)timp cu o cadenţă străină... a(l) altui (ano)timp, interior şi… (poate)… străin, în care eşti întotdeauna
(în)singur(at)
însingurarea e opţiunea sinelui, explorator al anotimpurilor contradictorii
rotire în spirale
şterse prin colbul trecerilor sunt, în oraşul acesta, urmele viselor tale.
GARA în care stăm, stăini, e… îţi aminteşti distihele paroxistice ? un
“Loc al tuturor
Şi-al nimănui“
plimbare prin anotimpuri… suflet… ţinut în căuşul palmelor goale.
Amînare
încerci (re)deprinderea paşilor…
sprijin? perete fragil… lacrime
nestrivite (între genele tale, eu)…
… munte de sare.
Înălţare!
învaţă(-mă) zborul… visînd…
… ocean … plută… gînd… lumină… izvoare.
Îmi creşte o aripă, pe dinlăuntru, mi se primeneşte timpul…
… şi doare.
MARIA are nevoie de NOI… (mai) ştim dărui… speranţa zborului… cînd DOARE
nu (mai) cred în prea multe…
AM ÎNVĂŢAT SĂ RENUNŢ…
… la o carte… la o bere… la un pachet cu ţigări… la un corn şi-o şaormă…
făcînd mişcare… spre un cont bancar
şi…
tăcînd!!!
a rugăciune…
RUGAŢI-VĂ SĂ NU VĂ CREASCĂ ARIPI … dacă nu ştiţi ce-i zborul…







Pingback: GELOZIA « World of Solitaire's Blog
Cum e sa-ti tii trenurile captive in gara?S-ar isca vreo rascoala?Au si trenurile libertatea lor,ma gandesc…cu toate ca nu vreau logica in momentul asta!
eu sunt dintre renunţători aşa că…
Pingback: Crochiuri pe genunchi… Efectul buretelui « GENUNCHIUL LUMII | Flavius Obeadă
Cerneală de gînd în nuanţe şi forme.
lacrimele pot fi cerneala (simpatică A) gîndului, formă în care se pritocesc toate nuanţele necuvintelor
Lacrimile – picături de rouă în limpezimea dimineţii de mai cu ropotele murgilor prin desişul pădurii, vorbe ce nu au devenit cuvinte, luminA ce umple gîndul.
luminA vine din gînduri asemenea alor tale, lacrimile sunt (şi) ale bucuriilor împărtăşite
lacrime e numele meu de mai
Stropul de apă din colţul ochiului stă prins de gene. Mă învîrt printre stări şi speranţe. Gîndurile sînt oaze de verde, iar albul e parte din mine.
mie nonculorile mi-au marcat stările în speranţe. şi m-au trădat, dureros şi definitiv. ocoleşte-le, de poţi… alb/negrul transformă-l în toate culorile. în toate
pînă mi-a scris Volodea
“…plouă în ochiul meu drept/ ca într-o arteră singuratică/ fără pic de nerv/ care duce/ plictisită/ la creier/ singurele hematii suportabile:/ cele care încep cu litera haș/ și se termină unele pe celelalte…”
plîngeam aiurea. acum strîng lacrimile în căni adînci de lut. să avem de încălzit ochii iernii ce vine. am trădat ploaia. acum doar ning.
Pe cand ma gandeam ca am prins din zbor cuvantul, tu m-ai lasat fara el…
ce dor duream, şi nici nu ştiai…
Pingback: Stephen Crane (1871-1900) – Drumeţul « Orfiv
“Speechless – that’s how U make me feel”…dar trebuie să-ţi spun că ploaia şi toamna si fulgii de nea şi iarna sînt ale mele si le aştept cu dor nebun. Nu m-au trădat, nu le-am lăsat. În purpură de soare mă învălui şi mă alint.
şi ce-ar fi toate… ale tale fără alintul din raze blînde de soare ?…
… “Nothing’s real, but all is possible if God is on my side” (Speechless…)
eu nu am mai gasit bilet la aceasta stagiune….
ANA !!!
te-ai întors…
of, Ana
Draga Cella:
“Loc al tuturor
Şi-al nimănui“
ma poarta cu gandul la un fel de circumferinta….un cerc de setimente.
Turtit.
joaca de vorbe/ simbol. noviciat!
sentimente excluse… aspiraţie, inutilă dar constantă, a fiinţei spre ceva care nu există dar este numit folosindu-se orgii de cuvinte
ştii, cred, celebra fotografie a lui Henri Cartier Bresson. am preferat întotdeauna cubul, conştientĂ, de cerc(uri) şi “simbolistica” lor. şi, iar, exclus sentimente. extrapolînd, mereu…
“Loc al tuturor
Şi-al nimănui”
e doar unul dintre “exemplele mele de lucru”, în general trece neobservat, la fel ca mai orice … simbolistică
Воскресенье ?
da!:(
Pingback: PAT CALD « World of Solitaire's Blog