“…există doua feluri de singurătate. A celor care vorbesc şi a celor care nu-i ascultă.”
Dimineaţa e abia presimţită şi totuşi sunt destui călători care vin şi călători care pleacă. De ce vin? De ce pleacă? Dar e prea devreme să întreb. Filosofii, istoricii, profeţii şi toti ceilalţi care se ocupă cu sensul existenţei dorm încă. Au citit până noaptea târziu şi nu pot să-i trezesc la o oră atât de nepotrivită. Există şi călători care stau şi aşteaptă, bineinţeles în sala de aşteptare, cuminţi, dar şi pe peroane. Ce aşteaptă? Dorm însă şi psihologii sau cum se mai cheamă cei care ştiu câte lucruri poate să aştepte un om şi, în general, ce rol are aşteptarea în lume. Nici pe ei nu pot să-i trezesc. Sunt obosiţi, extenuaţi de probleme serioase, nu se cade să-i deranjez pentru un fleac, fiindcă eu în gara aceasta, în dimineaţa aceasta, care nu e încă dimineaţă, e jumătate noapte, nu ştiu de ce stau oamenii prin salile de aşteptare ale veacului. Unii au renunţat să aştepte. Au aţipit, pur şi simplu, între doua ţipete de locomotivă. Au uitat de veniri, au uitat de plecări, au uitat de vacarmul din gară. E bine? E rău? Nu ştiu.Cei care explică astfel de lucruri complicate dorm şi ei. E normal. Sunt din ce în ce mai multe întrebări şi ei trebuie să dea din ce în ce mai multe explicaţii în timp ce inexplicabilul creşte ca o noapte imensă sau ca o dimineaţă imensă, încât, stau mai departe în această jumatate de mirare şi jumatate de spaimă, prudent, să nu fac vreo gafă care să atragă atenţia celorlalţi asupra mea. Ar intoarce toţi capul. Ce caută ăsta aici, intr-o gară, cu întrebările lui? Aici nu e oracolul din Delfi. Aici oamenii vin şi pleacă, aşteaptă sau moţăie, dar nimeni, absolut nimeni nu-şi permite să pună întrebari. Deci, mă strecor din gară tiptil şi plec să umblu pe străzi. E mai bine. Singurul lucru care mă-ncurcă e că nu ştiu la ce oră se scoală filosofii, istoricii, profeţii, psihologii şi cei care ne explică lucrurile complicate, prin urmare nu ştiu cât ar trebui să umblu fără noimă pe străzi. Şi nici nu pot să întreb trecătorii. Risc să nimeresc vreunul dispus să mă ia peste picior şi să rădă: “Nu ştiai? Ne-am hotărăt să venim, să plecăm, să aşteptăm şi chiar să murim fără să ne mai punem întrebarea de ce. Lumea s-a transformat într-o gară, nu vezi?” Mai bine nu întreb. Tac şi mă uit la ferestre.
“Nu există fericire de care să-ţi aminteşti fără tristeţe.“
să te întorci în tine… ca şi cînd…
poţi ajunge mult prea devreme şi poţi uita să pleci(prea tîrziu)
stagiunea începe cînd nu vei mai fi
şi anotimpurile joacă ruleta rusească cu timpul şi
nu există vindecare de trecut
şi nici uitare
doar confuzia unui (ano)timp cu o cadenţă străină... a(l) altui (ano)timp, interior şi… (poate)… străin, în care eşti întotdeauna
(în)singur(at)
însingurarea e opţiunea sinelui, explorator al anotimpurilor contradictorii
rotire în spirale
şterse prin colbul trecerilor sunt, în oraşul acesta, urmele viselor tale.
GARA în care stăm, stăini, e… îţi aminteşti distihele paroxistice ? un
“Loc al tuturor
Şi-al nimănui“
plimbare prin anotimpuri… suflet… ţinut în căuşul palmelor goale.
Amînare
încerci (re)deprinderea paşilor…
sprijin? perete fragil… lacrime
nestrivite (între genele tale, eu)…
… munte de sare.
Înălţare!
învaţă(-mă) zborul… visînd…
… ocean … plută… gînd… lumină… izvoare.
Îmi creşte o aripă, pe dinlăuntru, mi se primeneşte timpul…
… şi doare.
MARIA are nevoie de NOI… (mai) ştim dărui… speranţa zborului… cînd DOARE 
nu (mai) cred în prea multe…
AM ÎNVĂŢAT SĂ RENUNŢ…
… la o carte… la o bere… la un pachet cu ţigări… la un corn şi-o şaormă…
făcînd mişcare… spre un cont bancar
şi…
tăcînd!!!
a rugăciune…
RUGAŢI-VĂ SĂ NU VĂ CREASCĂ ARIPI … dacă nu ştiţi ce-i zborul…
