şantier, în lucru(rI), oamenii

cei care cred sunt mai frumoşi, chiar dacă
de sus nu le răspunde nimeni.
cei care cred sunt mai liberi, chiar dacă
de sus nu le răspunde nimeni.
cei care cred sunt mai împliniţi,
chiar dacă de sus nu le răspunde nimeni.

Rodin- Catedrală

vrăşmăşie

sângele tău niciodată nu o să mă ştie

amintirea, de mine, o rană

mereu, în carnea ta trecătoare,

eu cea vie

11.

e vremea să mărturisesc iubirea şi lumina pe care vi le-am tot invocat atâta cât m-am priceput, atâta cât/câţi m-aţi îngăduit şi ascultat:

cu aceşti ochi, cu care n-am văzut niciodată
la mai mult de-un metru depărtare,
adulmec lumina ca pe un lucru străin
şi pe cale de dispariţie,
carne peste carne în carne sub carne,
şi cred că abia acum încep să o văd bine,

‘
abia acum se încheagă ea ca lumea,
o pastă mai groasă ca metalul şi mai grea ca apa,
altfel cum s-ar scufunda la aşa adîncimi?

‘
dar ce ochi mai limpede ca al meu vede lumina în sine,
cu venele ei negre gata să plesnească,
mai tulbure ca o placentă aruncată la gunoi,
mai grea ca mercurul când fată icnind,
şi-atunci când o vede, care ochi trebăluieşte
în jurul ei ca în jurul unei căldări cu asfalt?

‘
cu un ochi ca al meu nu vezi lumina luminând,
în schimb îi vezi alcătuirea bolnavă,
greutatea mai grea ca a întunericului.
doar prin ochiul chior şi prost vezi lumina
pe care n-o vezi,
lumina care putrezeşte duminica prin ogrăzi,
prea ostenită ca să dispară,

‘
ochiul sârmos şi scurt care se scurge după ea

vede ce ochiul văzător n-a văzut vreodată,
nu materia e grea, ci lumina care o apasă,
o văd numai ochii care se strică,
cine vede doar lumina nu o vede.
cine n-o vede însă o adună în butoaie mari,
peste care pune brusturi şi pietre
şi o conservă cu anii, până se lasă la fund
şi se întăreşte ca sacâzul.
într-o zi, în telescoapele astronomilor,
va arăta ca un ulei întunecat şi gros,
cu care se vor unge pe tot trupul.

şi poate atunci ochiul, care face
doar deservicii vederii, va dispărea.
când va vedea cu pielea, omul nu va mai fi om,
iar religia retinei va fi dispărut de mult.
dumnezeu, atâta cât există, nu rezistă la vedere,
dar atunci nu ne va mai scăpa.

‘
el face parte din lumina pe care
ochiul obişnuit nu o vede,
dar o vede ochiul meu aproape orb.
de la lumină în sus, lucrurile devin tot mai grele
şi urcând nu te mai poţi întoarce-
marea greutate e chiar uşorul,
când te ridici, devii greul celeilalte lumi,
te prăbuşeşti în invizibil ca un sac cu bolovani.

‘
omul se face greu pe lumea cealaltă
din cauza luminii: lumina venoasă,
marii carpaţi luminoşi de sub stern,
luminile sumbre care-i umflă oasele.
cine-a zis că omul nu-i lumină?
ba chiar că-n nevăzut omu-i lumină,
un cheag de lumini bolnave foarte.

‘
puţine vor fi lucrurile pe care
din cauza luminii nu le-am văzut,
dar asta numai pentru că lumina nu ajută la vedere
şi oricum eu am vederea slabă
şi prin ochelarii mei de cal
văd mai degrabă lumina neluminoasă.
iar când carnea va orbi, au să vadă
şi lumina cărnoasă din pricina căreia putrezim.

Ioan Es Pop-poeme din “Harfa de iarbă” a revistei Orizont

primesc/ dăruiesc- celor care mai au vreme în vremi şi… îngăduială la citit

mulţumesc gând de om bun, să fie primit