. . . .
I depart as air, I shake my white locks at the runaway sun,
I effuse my flesh in eddies, and drift it in lacy jags.
I bequeath myself to the dirt to grow from the grass I love,
If you want me agian look for me under your boot-soles.
You will hardly know who I am or what I mean,
But I shall be good health to you nevertheless,
And filter and fibre your blood.
Failing to fetch me at first keep encouraged,
Missing me one place search another,
I stop somewhere waiting for you.
(1855)
Cred că firul de iarbă nu este mai neânsemnat
decât ziua stelară.
Şi furnica-i la fel de perfectă, şi un fir de nisip,
sau un ou de pitulice,
Şi brotăcelul e o capodoperă comparabilă cu cele
mai mari,
Şi rugii murelor ar putea-mpodobi saloanele
cerurilor,
Şi încheieturile degetelor mele fac de ruşine orişice
mecanică,
Şi boul care rumegă cu grumazul în jos întrece
orice statuie,
Şi un şoricel e un miracol ce poate convinge
sextilioane de necredincioşi.
‘
Recunosc întrupate în mine gnais, cărbune, muşchi
cu lungi filamente, fructe, grâne, rădăcini
bune de mâncat.
Ca un zid tencuit sunt de sus până jos căptuşit cu
patrupede şi păsări,
Dintre acestea multora le-am luat-o înainte din
pricini ştiute;
Dar mi-l amintesc pe acela pe care-l doresc.
‘
În zadar rocile plutoniene îşi împroaşcă străvechea
văpaie ca să nu mă apropii,
În zadar mastodontul se refugiază sub pulberea
oaselor sale,
Zadarnic stau lucrurile la sute de leghe distanţă
şi iau forme multiple,
Zadarnic oceanul se-afundă-n genunea-i şi marii
lui monştri se-ascund în adânc,
Zadarnic şoimanul se-adăposteşte-n văzduhuri,
Zadarnic şarpele se strecoară printre iederi şi
trunchiuri căzute,
Zadarnic elanul se-afundă-n păduri neumblate,
Zadarnic pinguinul cu ciocul tăios se trage spre
nordul extrem, în Labrador,
Eu îl urmez fără preget, mă caţăr până la cuibul
din fisura falezei.
Sei la terra e la morte.
La tua stagione è il buio
e il silenzio. Non vive
cosa che piú di te
sia remota dall’alba.
Quando sembri destarti
sei soltanto dolore,
l’hai negli occhi e nel sangue
ma tu non senti. Vivi
come vive una pietra,
come la terra dura.
E ti vestono sogni
movimenti singulti
che tu ignori. Il dolore
come l’acqua di un lago
trepida e ti circonda.
Sono cerchi sull’acqua.
Tu li lasci svanire.
Sei la terra e la morte.
3 dicembre ’45
( Cesare Pavese- Verrà la morte e avrà i tuoi occhi)
Pingback: hoinăreală « leneşrĂu's Blog ?