-Dacă vrei să urci în podul palmelor tale, ia-ţi o scară!-
Soarele e o mireasă ambiguă ekyolo lumina este de o verticalitate strălucitoare unii strigă timpul nu există să nu avem nici o legatură cu dorinţele noastre cu meteorologia impulsivă care vara infloreşte direct din palmele care sapă adînc în oglinzile întunecate în faţa cărora cineva aşteaptă să îi vină rîndul el crede că singura zi în care nu se moare e ziua aceea cînd numai unul singur se naşte şi ceilalţi se uită unii pe alţii iar palmele au multe linii o linie de sosire şi una a orizontului iţi trebuie o scară înaltă dacă vrei sa ajungi în podul palmelor tale unde te aşteapta stoluri de nori cu gheare şi tot tacîmul şi o pasăre ale cărei aripi sînt palmele tale din noaptea cînd visezi o vietate căreia nu-i poţi reţine numele de familie şi începi să cauţi un cîine rătăcit care linge nişte sînge osificat şi apoi coboară în mormîntul unui suflet dublu alcătuit dintr-o parte femeiască şi o alta strigatoare la cer avea mintea vioaie animalul tu eşti acela zi-mi şi mie ce e cu moartea cu ereditatea în care apare o ciosvirtă de nume probabil al tatalui şi ce e cu vînatorii care trag cu vînturi în fiinţe nevinovate îmbracate elegant ca de vinatoare probabil nişte biografi ucenici care împart lumea în trei între ei duc războaie uşoare visează unii împotriva altora dublează consoane şi e păcat căci lumea este un superb exemplar feminin o geamană interiorizată condusă de un sex partinitor cu chip aspru.
Nu-i destul că-mi pun eu veşnic întrebări şi o să sfîrşesc mosorul tot tocînd la nerăspunsuri. Mai sunt “alţii” care ştiindu-mă “slabă de Înger” mă asasinează cu…
Am executat clasificări şi categoriseli în existenţa asta grăbită şi alandala, de prea multe ori, crezînd că dacă-i o oarecare ordine (subiectivă absolut) mi-ar fi mai uşor mie cu mine (veşnica poveste) şi în relaţia cu ceilalţi.
N-ai să vezi… des.
Oricum, sunt unele, categoria “este vital necesar (?) să comunici/socializezi cu ceilalţi” care îmi solicită, uneori, la greu concentrarea, autosugestionarea, controlul propriu cum s-ar zice.
Vreţi exemple?
Am, plin podul:
-ce (mai)faci?, cum sunteţi?, mai trăieşti?, de ce nu dai semne? ce mai îi nou?
etc. pînă la limita de jos a suportabilităţii.
Dacă sunt “prinsă” într-o stare “dintr-alea” problema se transformă în ceva neplăcut.
Dacă nu, am eu cîteva răspunsuri-tip , din altă categorie, pe care le adaptez instantaneu la persoană, împrejurare, cursul BNR şi ultima etapă din F1. Vaiii…
Azi, din ciclul întrebărilor “ălora”, cineva, “personaj colectiv” (că ştiţi că aşa spun eu cui şi cui fiind anti jon-doe), mă întreabă serafic: “ce parte a zilei îţi place mai mult?”
Na, răspundeţi voi la asta
Şi la alea cu:
-ce anotimp, ce carte, ce film, ce… pana mea!
Da-s “fată bună”, îi răspund acuma. Mi-am băut cafeaua, a trecut de 10 a.m.
În “timpul meu”, care-i suspendat aşa cum vă tot spun, există cîteva… în convenţia făcută de oameni, clipe/secunde…
Cînd deschid ochii trezită din “moartea măruntă” (Dune, pentru cunoscători).
Atunci cînd nu ştiu nimic, mă minunez… că văd, că aud, că pot întinde o mînă, pot umbla, îmi curge apa la baie şi iarba-i la locul ei. De-astea. Că pot şi am CUI mulţumi.
Atît!
Atunci, sunt doar eu cu mine. Eu în mine şi nu am nici un gînd. Nimic de nimic. Şi da, că mă întreba şi “de loc”…
AICI! poate…
Apoi, îmi pun faţa conştientă şi plec “unde şi la ce trebuie”!
Punct vorbit la care unii or să mă taxeze ca inconştientă, în rest. Le doresc succes
astăzi/am desenat/din minte/ultima zi din octombrie
am tot pictat pe o pânză năclăită cu alb
tufe mucegăite
am dat pe gât trei doze de red bull şi
nu mi-am luat zborul şi
mi-a fost ciudă că
am crezut în reclamele
prin care mi te-ai vândut
pe şosea
trec una după alta vitele
cu şoldurile din spate pline de bălegar
ah!cum să pictez asta
după ce am recitit scrisorile provinciale
dis-de-dimineaţă
sprijinită de abdomenul tău negricios
apropo de scrisori
am o ladă 60/30/30 plină cu scrisori
cândva îmi plăcea să scriu scrisori/despre orice/acum
în afară de poeme&citate&fişe de lectură&reţete culinare
nu-mi place să mai scriu nimic şi
nici nu-mi place să-mi văd numele scris
pe invitaţii de nuntă
habar n-am de ce!
mai bine fără nuntă/fără dar/fără nume
mai bine în pantaloni scurţi după mure coapte
mai bine printre tufe de zmeură/iubindu-ne-n surdină
mai bine cu feţele-ngropate/în brazda de iarbă crudă
mai bine cu tălpile goale/printre crăpăturile cărora/furnicile
îşi cară firimiturile de pâine/speriate de arşiţa deşertului de carne
răsărit în drumul lor
în sfârşit/mai bine hai să plecăm de-acasă până-n pânzele albe/şi
acolo/ am să desenez din minte cum le clădeai muşuroaie
ĂŞIA urlau de dimineaţă. În casă şi în creierii mei terminaţi. Nu, nu am chef azi… de mers la “lucru”. Şi de trezit.
Am/n-am, îmi fac. Că am PRIETENI!
Zău!
Ăştia, au obiceiuri cel puţin tîmpite. Ca şi mine, că de aia-mi sunt PRIETENI, cam de-o viaţă.
Obiceiurile lor, durerile mele de cap. La propriu, uneori.
Ori de unde-ar veni, verile şi nu numai, şi ori încotro s-ar duce… spre vacanţe, trec pe la mine.
Mă găsesc bine, mă lasă pustie în urma lor. De dor.
Anul ăsta, “cu prieteni”, a demarat neaşteptat şi în trombă. Ne-am descurcat, cu sentimentele, că suntem “copii mari”. Am început însă să ne băgăm în seamă, unii altora, nişte “chestii” noi.
-descriere ambient-
Pe lîngă faptul că oamenii ăia cumsecade, de la salubritate, cred că or să aibe un şoc cînd vor ridica gunoiul săptămîna asta şi probabil o să mă trezesc cu o anonimă pe la primărie ori protecţia consumatorului că mi-am făcut berărie neautorizată;
pe lîngă protestele mute ale vecinilor (boxele în curte, noaptea, mai trezesc invidii unora; noi, rockerii, n-avem de unde şti ce-i în sufletele celorlalte categorii melomane deşi suntem empatici rău, din fire) şi…
pe lîngă încă cîteva amănunte nesemnificative , administrativ, rezolvate…
ne-am trezit că ne punem tot soiul de alt fel de întrebări, facem altfel de constatări despre noi.
Măi, să fie!
Suntem aceiaşi, ne ştim de-atîţia ani, ce s-a schimbat?… că am început să facem comparaţii cu… brrr, nici nu-mi vine să zic.
Ne uităm la copii, ne uităm la noi. Ne minunăm. Asta nu-i ceva nou.
Bun, nu vă plictisesc, că ştiţi, mi lene tare să scriu da’ ziceţi-mi şi voi, ce-s astea?:
-acum 20 de ani ne obligau să ne tundem, eram lăţoşi cu furie-azi, toţi îs chei cu furie, neobligaţi;
-acum 20 de ani ne obligau să mîncăm peşte şi năut şi creveţi şi soia- azi, plătim bani buni dacă mai vrem să le mîncăm; şi nu ne obligă nimeni (doctorul doar );
Pot continua aşa pînă mîine. Astea le ştim toţi, şi de ce şi cum şi bla, bla , bla.
Problema nu-i asta, ce ne doare pe noi îi:
Ne-am schimbat NOI?, am devenit naibii nostalgici? (ceea ce eu resping cu furie proletară)
Ne-am sclerozat? ori nu(mai) înţelegem că îmbătrînim, preocupaţi de alte milioane de probleme şi cînd suntem iar împreună ne apucăm să facem comparaţii cu… “pă vremea noastră”.
Asta, cred că m-a şocat şi marcat cel mai tare. Deja, “pe vremea noastră”.
I-am întrebat. Mi-au zis să nu-mi fac griji, sunt la fel de nebună, doar că nu mă mai adaptez atît de “fleş” la mediu. Că mediul s-a schimbat. Nu eu, nu noi.
Trebuie să ne (re)adaptăm. Mă, m-am (re)adaptat de-atîtea ori în viaţa asta că mi s-a cam acrit.
N-aş putea lua eu o pauză, mică, de nereadaptare?
Ei, NU!!!
Că nu te mai trezeşti din ea şi noi la cine venim vara viitoare?
Dacă aţi înţeles ceva din ce-am zis, bine.
Problema mea nu-i cu tot ce am zis, îi cu adaptarea la mediu şi viteza schimbărilor parcă puţin cam mare.
Cum facem, ce facem?
Viaţa, îi cum îi, homo bomini lupus est. D-astea… truisme.
Eu, nu. Mă doare capul.
Problema mea nu era că noi, progeniturile, aveau probleme existenţiale. Deja?
Noi “generaţie de sacrificiu”, ei?
Ştiţi voi vre-o generaţie să fi fost altfel, una? Ziceţi-mi-o! Plzzz… să dorm şi eu liniştită… cîndva. Că oricum sunt insomniacă, în căutare de tratament, să fie clar
Şi tocmai mi-a sosit prietena din Israel cu bărbat-su.
Of! bucuros… ce-aţi crezut?
Plec să reaprovizionez bodega, ei au şi căţel. Şi-l şi aduc cu ei. TANO-i cel mai fericit membru al familiei, azi.
Ce oglindă foloseşti? E amabilă cu tine? E nemiloasă? Ţi-ai lovit vreodată oglinda? Ai injurat-o de mamă? Ţi-ai ameninţat oglinda că o vei da afară din casă?
Cînd te uiţi în oglindă îţi vezi prietenii pierduţi pe drum? Îţi vezi eşecurile acelea imune la farduri si la alte fonduri de ten? Oglinda ta e mai înaltă decît tine? Oglinda ta spune adevarul mai degrabă dimineaţa decît seara?
Cînd te uiţi în oglindă vezi ceva din tine? Vezi cuvintele şi gesturile stupide pe care le-ai aruncat unora sau altora în faţă? Oglinda ta regretă vreodata ceva?
Te recunoşti cînd iţi priveşti oglinda în ochi?
Oglinda ta îşi vede de-ale ei, adică de-ale tale, sau mai aruncă un ochi şi în oglinzile altora?
Oglinda ta invidiază oglinzile altora?
Cu cît iţi plăteşti oglinda să te facă mai înalt, mai frumos, mai talentat decît eşti?
Oglinda ta se imbracă mai bine decît tine? Ascultă aceeaşi muzică?
Capra vecinului ce oglindă foloseşte?
L-ai văzut vreodată pe Dumnezeu în oglindă?
Nu mă interesează nici motivele nici motivaţiile alegerilor făcute de alţii (pleonasm asumat). Problema fiecăruia. Fiecare şi le ştie pe-ale lui.
M-am desprins de virtual şi-am alunecat ireversibil în real că îmi cultiv atent şi tenace dependenţele. Întîi mi le creez apoi vreau să mă verific ia, la asta cum o să fac faţă?
Ea pe mine ori eu pe ea?
De cîteva zile, atunci cînd o mai fac, îmi trec în revistă rapid prietenii şi cele cîteva “bloguri de suflet”, care rămîn doar pentru mine, unde nu scriu şi nu respir. Doar mă încarc cu energie.
Cum mai toată lumea visează vacanţe în tot felul de locuri, am văzut azi că s-a răspîndit o leapşă d-aia cum “îmi place mie”, şi cum mi-e lene să vă spun ceva (aici nu se rîde, nu-s probleme existenţiale, nu se scrie literatură, nu-s nici reţete, de nici un fel, şi şa- ba- da- ba- du) şi-n general este pauză şi praf de caniculă peste tot şi toate m-am gîndit să vreau şi eu. Să vreau să vreau, vreau să zic… că de vrut nu prea vreau nimic. Sunt ameţită de soare, de muncă, de ţinut balanţa între mine şi mine. Mă rog, de tot felul de chestii minore şi absolut neimportante. Nici măcar pentru mine. Sunt pe pilot automat şi sunt nevoită să o mai ţin aşa ceva vreme.
Nu scriu că oricum nu aveţi chef, timp şi dispoziţie de citit, uitaţi-vă la poze şi continuaţi-vă vacanţele exotice.
Dacă tot aţi citit, poate aruncaţi un ochi şi la ASTA.
Eu tot mai cred că suntem o rasă pe cale de dispariţie. Drept pentru care, să ne bucurăm, un cîntec vesel să cîntăm, mîine? Vorba amicului Kundera “L’homme pense, Dieu rit” (L’art du roman- pentru rigoare şi cîrcoteli )
Eu, consecventă în a-mi ajuta prietenii, o fac cu toată inima. Mulţumesc pentru încredere IONUŢ!
TANO, prin “vocea” mea vă roagă şi el:
DACĂ VREŢI ŞI PUTEŢI ADOPTAŢI O MINUNE
Doar cine nu are, nu ştie ce poate însemna, şi cît îţi poate schimba viaţa. Eu voi avea de săptămîna viitoare încă o minune, roşcată, la care-i caut deja un nume. Mi-ar prinde bine “sugestii”
De cînd am ajuns un fel de rentier al amintirilor, am descoperit că şi dezamăgirile folosesc la ceva ...Acum pot doar să regret greselile pe care nu le-am comis... ***
The Saint from fort Washington
"E lumea lor, noi doar trăim în ea "
mă asasinează cu…
, din altă categorie, pe care le adaptez instantaneu la persoană, împrejurare, cursul BNR şi ultima etapă din F1. Vaiii…
