În nopţile albe totul este posibil.
Totdeauna.
Să stai. Să călătoreşti prin suflete. Să cînţi cîntece ţigăneşti de jale într-o limbă pe care n-ai învăţat-o, doar o ştii. Să numeri mesteceni. Să trăieşti.
Orice se poate, în nopţile albe din suflet cînd podurile se ridică şi se desfac pentru treceri de vapoare. Stai pe malul Nevei, îţi numeri mestecenii, faci un foc.
Pe lîngă tine trec grupuri ori singurătăţi. Toţi au chitare, unii au balalaici. Cîţiva armonici. Unii trec. Unii se opresc. Le place cum joacă focul tău. Poate-i şi cîntă, aruncă frunze, trec…
Fac şi ei focuri. Se cîntă, se iubesc, se tac. Cel mai adesea.
Vapoarele trec şi ele. Podurile stau ridicate pînă la ziuă. Doar noaptea.
Fiecare mal rămîne pe malul lui.
Şi face cîte-un foc.
Ori se cîntă, ori se iubeşte, ori se tace.
În nopţile albe, pe malul Nevei, se poate orice. În suflet.
Faci focul, taci, cînţi, iubeşti. Arzi frunze de mesteceni. Iubeşti.
În suflet.
Doar în nopţi albe, pe malul Nevei.
Numeri mesteceni. Iubeşti. Taci. Trăieşi.
Arzi frunze de mesteceni, te iubeşti tăcut în cenuşă.
Ceilalţi îţi cîntă cîntece ţigăneşti.
Ce suflete pline de jale sunt în nopţile albe pe malul Nevei.
Se iubesc. Trăiesc.
Pe malul Nevei, în nopţile albe, vin şi trenuri.
Goale.
Şiruri de vagoane goale.
La fereste, pahare de ceai în suporturi înalte.
Singure.
Am uitat la o fereastră coaja unui mesteacăn şi-un pumn de cenuşă.
Pe malul Nevei, în nopţile albe, lîngă focul de frunze.
de dor, dor…
mi departe, mi nicicum
mi aproape, mi de drum
mi tăcere, mi scrîşnit
mi doar astăzi, mi murit
ti de dor, ti de uitat
ti de viaţă, ti de dat
ti de mîine, ti de ieri
ti de Doamne, nicăieri
do de frunze, rău de maci
do de tine, mine-n saci
do de noi, înapoi
do de fulgi şi do de ploi
