= 1 o F
Am cunoscut, profesional, o FATĂ şi un BĂIAT
şi…
chiciţi ce?
M-AM REÂNDRĂGOSTIT DE MESERIA MEA!
TANO face, mâine, un an.
Cel mai nenorocit an al vieţii mele, de până acum, fără legătură cu dragul de TANO (credeţi-mă, am cu ce compara)
şi…
chiciţi ce?
M-AM REÂNDRĂGOSTIT DE MINE!
PUNCT!!!
“L’HOMME PENSE, DIEU RIT”
(Arta Romanului- M.K.)
Mulţumesc! Gabriel, că mi-ai adus aminte…
“Atâta timp cât oamenii sunt, mai mult sau mai puţin, tineri şi partitura muzicală a vieţii lor se află abia la primele măsuri, aceştia pot s-o scrie împreună şi să-i schimbe motivele, dar, atunci când se întâlnesc la o vârstă mai coaptă, partitura lor muzicală e, mai mult sau mai puţin, terminată, şi fiecare cuvânt, fiecare obiect semnifică altceva în compoziţia fiecăruia în parte.”
- INSUPORTABILA UŞURĂTATE A FIINŢEI -
Reproduceri: Vladimir Kush (galerie de sculpturi)
Nu, nu am mâtză. Nu-mi permit 
Însemnarea asta e pentru prietenii care şi AU şi ÎŞI(şi) PERMIT 
PUNCT!
şi… mnoa… tuturor celor care aveţi şi vă şi permiteţi! şi mâtzelor din voi
e clar, am şi păcate(multe) câte datorii
să le plătesc/ispăşesc atunci, mi-am zis: gooo…
Şerban Foarţă
ALBĂ CA ZĂPADA & CEI 7 PISICI
Albă ca Zăpada are
şapte feluri de pisici, –
de alt soi e fiecare,
iar pisoii sunt pitici.
Cea dintâi între princese
e un siamez (dar n-am
să vă spun exact prin ce se
ilustrează acest neam).
Un persan albastru,-a II-a
(rasa i-o cunosc pe sfert)
are botul ud ca roua
fi’ndcă bea tot lapte fiert.
Că-i mai albă ca zăpada,
pe a III-a n-o prea rabd
(dar pe Albă ca Zăpada
nu o doare acest fapt).
Păr electric are-a IV-a
când o mângâi în răspăr;
botezată Cleopatra,
e-o regină,-ntr-adevăr.
Maidaneză, cea de-a V-a
nu dansează bolero,
ci, pe seară, bate mingea
cu motanul lui Perrault.
Cu o blană ca mătasea,
dar cu sufletul stingher,
o jumate dintr-a VI-a
e-a lui Erwin Schrödinger17.
(Pe cealaltă, dl Erwin
a ucis-o în secret, –
căci stătuse prost cu nervii,-n
pubertate, pe cât cred18.)
Invizibilă, a VII-a
are zgardă de lamé;
trebuie să vie noaptea
ca să vezi ce neagră e…
Mai fusese o a VIII-a,
dar s-a otrăvit c-un măr.
(Cârja Babei Cloanţa-i propta,
azi, a crengilor de măr.)
Sursa: Tiuk
Mihail VAKULOVSKI, a scris despre Mic(ul) Tratat de Pisicologie, în acelaşi Tiuk
pentru conformitate:
SNEJINKA-BO-BOULLE DE NEIGE-BAIAZID-CENUŞERESU & LA FAMIGLIA
fotografia 1- PA!- FELIX
fotografia 2- MA!!! MILLI
fotografia 3- FRAŢI şi SURORI
în restul fotografiilor: I-O!!! SNEJIKU’ BOOO…
MÂTZELOOORRR…
DANS !!! 
Bine cauţi, bine găseşti. Şi chiar dacă nu cauţi binele el ştie şi te găseşte oricât te-ai ascunde ori te-ar ascunde trăindul în antonim. Antonimul binelui nu există. Există, doar, altceva.
Tot RESTUL e NIMIC! să-mi demonstreze mie ORICINE că există PREZENT.
Vadul e făcut să poarte APE. Fiecare mal rămâne, întotdeauna, pe malul lui.
PODURILE sunt invenţii părelnice. Călcaţi-le cu grijă, tălpile voastre dor podurile. Uneori le spurcă. Dar… podurile nu au amintiri, sunt DOAR invenţii părelnice.
Grijă mare, vă zic, PREZENTUL chiar nu există.
Dumnezeu mi-a lăsat s.m.s.:
“să nu-ţi faci chip cioplit, de iubit,
ori de vis împlinit
cât lipsesc, învaţă să pui compot
exersează cu merele verzi clo-pot,
şarpele l-am trimis la iernat
să nu prind p-aici picior de bărbat”
Dormeam într-un ochi plictisit de copac.
“-cu scorburile alea şi cu mîinile mele
în plus
ce, Doamne, să mă fac? “
“Să nu iubeşti alţi dumnezei, fato” şi
“Pe aproapele tău neacă-l ca pe tine însuţi
în cel mai adânc lac”.
“Mă, să nu ucizi decât durerea plecărilor, să nu furi
decât sărutul copiilor dormind, să nu-ţi mărturiseşti
strâmb dreptatea nedreptăţilor lor, a plecărilor”.
-Da? da’ cu mâinile mele în plus
ce,Doamne, să mă fac?
“Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti”
Şi… m-a lăsat.
Rămasă-n pustie, de El, într-un ochi plictisit
de copac
am inventat roata.
O movilă de lut, era tot…
ce mi-a lăsat.
Vizitele mele virtuale la ŞTEFANIA şi în Phoemia lui GEORGE ASZTALOS…
mi-au (re)amintit de ce şi cum şi cât pot urî UNEORI… distanţele, locurile, contratimpurile…
şi… unele Duminici în care ceilalţi AU!
şi, de parcă nu era îndeajuns, mi-au reamintit…
MIRCEA IVĂNESCU şi TEODOR DUNĂ
*
ca şi cum s-ar fi terminat povestea – chiar dacă până atunci
mai sunt file multe de citit (“peruzat” cum îţi plăcea să spui), decât că,
fireşte, n-ai să le parcurgi niciodată – e ca şi cum a rămas lumina acelei
amiezi, înserări, nopţi (când ei se duceau la “emigrantul”, adăpostul, azilul
de noapte, unde se strâng în jurul mesei de lemn, şi beau vodcă – şi denisa a
spus într-una din nopţile acelea că ea ar vrea să mai meargă
înainte, până la bufetul dinspre capătul drumului de ieşire din sat,
să-şi mai încălzească o vreme palmele la flacăra joasă din cubul rotunjit
ce i-ar fi stat în faţă, pe masă), dimineţi chiar,
a rămas lumina – şi umbrele de atunci – şi acum îţi tot spui că ţi le aduci
aminte – şi minţi.
de fapt, ai uitat – silvia e doar o alunecare de aurării roşiatice, şi apoi
o înserare, întunecimea noptatecă (şi dacă te joci răsturnând clepsidra asta -
pe care chiar uiţi uneori s-o mai priveşti, şi atunci timpul nici nu mai este
adevărat – de parcă ar fi vreodată real) şi, ca oricând,
te joci astfel cu foşnetele vorbelor, minţi, şi te gândeşti, viclean, că nici nu
înseamnă ceva vânturarea asta de vorbe, povestea s-a terminat, tu nici
n-ai intrat vreodată în ea, ei îşi văd de treaba lor mai departe, dincolo, afară,
şi tu stai la marginea mesei şi crezi că-ţi încălzeşti degetele îngheţate
la flacăra paharului – stinsă de mult, şi la marginea drumului ăsta, care
iese din sat, şade mama dracului şi te-aşteaptă, să te întrebe
- “vii cu mine?” şi tu crezi că i-ai putea răspunde – “nu”.
(m.i.)
*
“şi unde se poate găsi această fiinţă, aivlis, dacă nu aici, atunci doar acolo,
alunecând pe ape ale uitării”:
îţi ridici mâinile şi întunericul se aşază pe ele ca un praf gros şi gestul ăsta
e depărtarea, ceaţa ieşindu-i de sub unghii, ceaţa continuându-i părul, umerii
strângându-se sub această amintire crudă şi deschizi
uşa şi în spatele uşii nu e altă uşă, e multă zăpadă
şi cazi în genunchi şi genunchii se afundă şi vrei să-i
desenezi chipul pe zăpadă
şi zăpada îţi primeşte cu neplăcere palma ta caldă se face vânătă
şi mâinile mele fac loc altor mâini – mai moarte – încercând să refacă în
zăpadă conturul obrazului ei, şi acele mâini îi fac părul, buzele, iar
mâinile acelea cad fără viaţă acolo unde – în zăpada moale – ar fi trebuit să
fie ochii. ochii ei făcuţi dintr-o mână îngheţată şi vânătă.
te-ai putea întoarce. camera te primeşte cu neplăcere. carnea mâinilor tale
se întoarce scârbită în carnea ta.
şi ea este tot aici, întoarsă cu faţa spre zid, eu nevăzând decât o umbră
încremenită şi asta înseamnă că ceaţa din părul ei este chiar mâna, la fel de
fără viaţă, la fel de albă, răsfirându-i părul pe umeri,
ea privind – pe fereastră – o faţă lipită de geam, care este tot ea. şi cea de
afară, cu obrazul lipit de geam, cu noaptea lipită de piele – tot ea -
implorând ceva parcă, lipindu-şi degetele de geam, sticla ia forma degetelor
ei înaintând, degetele ei transparente, de sticlă, venind spre tine cu toată
noaptea, cu toate nopţile, şi tu ţinând în mâini căldura trupului ei şi ea
ascunzând o spaimă, ea ridicându-se de lângă tine – liniştită – păşind fără
zgomot şi rece spre fereastră, ca şi cum vântul ar fi început să bată
rochia ei răspândindu-se-n cameră, tu simţind că ea miroase a zăpadă
topită în palme şi fereastra se face un abur rău care intră în părul lor şi
fereastra nu mai e deloc. şi aivlis cu obrazul lipit de aivlis privindu-te,
mâinile tale în zăpadă deschizându-se ca nişte ochi orbi.
mâinile tale nu pot fi ochii ei. ele păşind îmbrăţişate spre tine, toate
nopţile care nu mai pot fi luminate, aivlis cu obrazul
lipit de aivlis, întinzi mâna spre ele, pleoapele lor acoperite cu zăpadă,
privirea lor crudă închizându-ţi ochii.
(t.d.)
*
deodată camera se face departe
şi în tăcerea dintre două cuvinte începe să ningă mult.
uşa se deschide la fel de încet precum zăpada i se topea în păr.
lumina înaintează în cameră o dată cu ea,
apropiindu-se de patul din umbră,
lumina neputând trece de conturul trupului ei ceţos.
această lumină verde e lumina privirii ei.
(t.d.)
*
soarele, după-amiaza devreme, îşi începe coborârea
de cealaltă parte a casei – salonul din dreapta se scufundă încet în lumină
- însă aici, pe terasă, unde ei aduseseră încă de dimineaţă, pături mai multe
din camerele de culcare de sus, să le aştearnă peste lespezile terasei, era o
altfel de moliciune a aerului (frigurile de primăvară nu băteau încă)
astfel că cei care se încăpăţânau să rămână
în lumea de dimineaţă şi-ar mai fi putut spune
că e încă dimineaţă – pentru gazdă era cel mai comod să-şi spună că,
până la urmă, ea avea să-şi întoarcă ochii
şi spre el, în sfârşit – sau întru început. începutul după-amiezii ca într-un
roman gros, (şi n-ai ajuns nici măcar la jumătate) şi flăcări mici, străvezii
să-i joace în ochi. – am să-i uit faţa, îşi spunea, cu ochii încă închişi, şi, de
fapt, acum înţelege, când căldura înşelătoare a acelei înserări timpurii
este tot o amintire, a şi uitat-o.
celălalt, cel înalt şi mereu cu surâs cinic pe faţă, îi privea. dar nu aşa se fac
amintirile, sigur că ea surâdea, însă mai degrabă gândului ei, nu spre ei, cei
din jur. şi pe el îl cuprindea o ameţeală abea simţită, însă simţea cum îl
legăna, împingându-l spre cealaltă parte a tăcerii de aici,
de pe terasă – şi nici nu mai e nevoie să-şi spună
că nu-şi mai aduce aminte cum era faţa ei.
am avut în copilărie o poveste cu chipuri
şi unul din chipurile acelea era o fată fără făptură
şi se numea sylvia – şi în jurul meu era o lumină, căldură,
şi o formă nelămurită – aceea era fantoma – rânduri
răsleţe mi-au mai rămas povestind despre
sylvia şi fantoma – sylvia râdea uneori,
şi risipea în fum de ţigară gesturile ori
gândurile celor pe care eu le trăgeam peste
mine, strângând ochii, să-mi spun că nu e adevărat
soarele dimineaţa – să jinduiesc
la soarele de acum din salon – să risipesc
eu acuma jumătăţile astea de închipuire cu mat
smalţ suflate – fantoma îi tot şoptea
câte ceva. sylvia, sylvia, ea, nu râdea.
deci, nu mai este acuma posibil să scoatem
sus, la iveală, vreo imagine, s-o aşezăm pe masă în faţa noastră – şerveţel, -
să aşezăm paharul peste ea, să rămână acolo cercul lăsat de pahar – care
înseamnă iadul în care-şi citesc ei drumul. unii întinşi pe paturile moi
aduse aici, aceste lespezi, altul sprijinit de balustrada terasei,
şi, totuşi, în privirea ei – ea ştiind, cu ochii mari însă,
că, de s-ar fi ridicat să facă acei câţiva paşi
şi să intre în salonul scăldat în soare, ar fi trebuit
să-şi apropie pleoapele.
(m.i.)
Septembrie 2004, Sibiu
reproduceri: René Magritte
ADDENDA DEDICATĂ:
tuturor celor cărora nu le e teamă să viseze
OMULUI MEU DRAG, un VISĂTOR cum nu e altul…
şi
lui MARIUS căruia îi mulţumesc că nu m-a certat(am comis-o intenţioanat, mă jucam, aşteptam să mă beşteliţi, ce-aveţi mă cu mine de mă cruţaţi, mai ales tu ) ba, mai mult, mi-a dăruit
Mulţumesc! Marius
de ascultat cu ochii dinlăuntru(singurii care contează) larg deschişi şi căştile “date la maxim”
Motto:
“Visul lucid este o formă specială de conştiinţă, în care suntem conştienţi că visăm şi ne continuăm visul, fără a ne trezi. Deşi fiziologic nu există modificări semnificative faţă de somnul cu vis obişnuit, datorită modificărilor importante din câmpul conştiinţei considerăm visul lucid altă formă de conştiinţă, diferită de somnul cu visuri.”(mai multe dar în nici un caz mult- AICI)
Cineva, nu ştiu cine dar mult aş vrea să ştiu, vizitându-mă mi-a reamintit….
Nu, nu-mi plac amintirile şi nici nu le chem şi nici nu le las să-mi încurce prezentul cu scamele lor pentru mereu pe mai târziu.
Pentru… o să vină o vreme…
Am visat că au înflorit gutuii. Mi-am aduna poveşti şi am plecat… să mă găseşti…
Ninge sfânt şi păgân
Numai ochii ne rămîn
Despărţirea s-o mai vadă
Că, în rest, noi ne-am stins
Şi-am ajuns de-atâta nins
Nişte oameni de zăpadă.
Ninge fără milă, ninge şi ne doare,
ninge cu fărîme albe de pian,
ninge cu tristeţe şi cu felinare
ninge ca la moartea încă unui an.
Câţi au fost de gardă –voie cer să doarmă
câţi au fost cu somnul rătăcesc pe străzi,
ne aflăm în lume ca în ţevi de armă
când sugrumă lupii fragedele prăzi.
Ninge fără milă, cu vinovăţie,
ca o inculpare, ca un martor mut,
ninge cu o nuntă, ninge şi sfîşie,
se fărâmiţează ultimul salut
vai de noi, femeie, ninge-a despărţire,
vom pleca departe, unde-avem de mers,
ninge să despartă gheaţă şi iubire,
oarbe felinare cad din univers.
Ninge ca pe piatră peste carnea noastră,
ninge ca pe munte, ninge ca pe mort,
ninge incurabil, molimă albastră,
ninge pe vaporul scufundat în port.
Ninge peste buze, ninge peste pleoape,
ninge peste îngeri, ninge peste văi,
ninge peste clopot, ninge peste ape,
ninge incredibil peste ochii tăi.
Ninge în neştire, otova, aiurea,
ninge ca-n porecle, ninge ca-n blestem
ninge ca un trăsnet, ninge ca pădurea,
ninge să se stingă vocea când te chem.
Ninge ca-n Esenin şi-n poema rusă,
ninge fantomatic şi bacovian,
ninge că sunt rece, ninge că eşti dusă,
ninge ca la moartea ultimului an.
(Adrian Păunescu- Manifest pentru mileniul trei, Ed. Eminescu,1984)
A nins păgân şi străin întreaga noapte.
La mine-n vis AU ÎNFOLORIT GUTUII.
Preludiu
am inventat un copac umblător n-are
frunze are creiere are bâzâit de contor are
muşchi la picior şi e
greiere
în copacul de care spun e o ramă ciudată de
oglindă reflectă numai
şosele cu două benzi pe care maşinile fac
loc de acoperiş pentru sinistraţi se
coboară pe spate oglindesc benzi fac bulgări de bitum se
adăpostesc lipsiţi de viaţă mici retrovizoare care
au auzit că atunci când penele nu sunt grase când
picioarele nu au aer prin ele se face un
zgomot greu de roţi şi
la rădăcină se-aude cum moare
*
Umblu cu cercuri umblu cu cercuri e
Astăzi devreme e astăzi e miercuri
CERCUL ÎNTÂI
Mi s-a îndemnat la viaţă atât de bine încât
Nu ştiu ce să fac cu tava de gogoşi de pe masă aşa
Încât mă duc departe de casă şi
Umblu cu cercuri
Am întrebat o femeie pe drum de ce
Mă duc tot încolo ea m-a liniştit mi-a zâmbit şi
mi-a spus că nu sunt de prin partea locului şi
în general
direcţia mea de mers e bună
dacă nu întreb
aşa arată o femeie bună cu vorbe simple cu fustă în
carouri şi cu destulă minte să nu socotească zerouri
*
umblu cu cercuri umblu cu cercuri mi s-a făcut puţin
greaţă de ziua de miercuri
30 November 2009 18:23
Mulţumesc! , Volodia, colţişorul acela există… într-un suflet cu poeme .
Cuvinte nu am…
E cea mai tristă şi cea mai bună ZI!!!
MIRELA, vieţii mele i se întâmplă multe în aceiaşi zi.
Să mă ierţi. Nu am să ştiu spune cuvinte…
Îţi trimit GÂNDURI şi Lumină Lină din Lumină, vei şti.
La revedere iubito a fost un vis frumos L-am scris împreună cu un creion gros La revedere frumoaso a fost ceva trist Pe care să-l iei cu tine-n paradis La revedere,ţi-am spus,hai pleacă odată Nu mai privi în urmă,ce a fost este soartă Ştiai că aşa se va întâmpla Noi doi poate vom dispărea La revedere măi fato,tu chiar nu înţelegi? Au fost nişte clipe te rog să le negi Au fost nişte vise care au dispărut Dă-le-napoi, au fost doar un împrumut Asta ne este viaţa şi moartea Un etern sfarşit şi început De lumi şi de morţi şi de vieţi mi-e totuna Căci lumea e un...etern nesfârşit Înţelege odată că nu e vina ta Înţelege măi fato că vreau altceva Înţelege că viaţa mai joacă şi feste Înţelege că nu-i... chiar nu-i o poveste Asta ne este viaţa şi moartea Un etern sfârşit şi început De lumi şi de morţi şi de vieţi mi-e totuna Căci lumea e un... etern nesfârşit Priveşte-mi ochii... ce mult i-ai iubit Priveşte-mi sufletul ce l-ai ocolit Priveşte-ţi viaţa şi spune-mi Are rost? Să fii cu mine fără folos Priveşte minciuna frumoasă la început Arunc-o în ghenă şi zi "a dispărut" Aruncă-ţi viaţa spre altul mai bun Care-o fi ăla să-l prefac în scrum Asta ne este viaţa şi moartea Un etern sfârşit şi început De lumi şi de morţi şi de vieţi mi-e totuna Căci lumea e un... etern nesfârşit Nu-ţi cere viaţa înapoi cum a fost Nu-ţi cere iubirea...nu are rost Priveşte înainte şi urăşte ce vezi Căci uite cel nou îţi va spune să pleci Asta ne este viaţa şi moartea Un etern sfârşit şi început De lumi şi de morţi şi de vieţi mi-e totuna Căci lumea e un... etern nesfârşit... dedicată
Motto:
Potopul ploii s-a topit în sine,
Furtuna toată s-a făcut nimic
Serghei Esenin mi-i urât cu tine,
Şi silă mi-i privirea să-mi ridic.
‘
Pentru vecie, braţele şi anii
Şi-a desfăcut stelarul tău Pillat…
O, Eli, Eli, Lama Sabachtani,
În asfinţit scoboară-mă treptat.
1917
Printre crengi eu n-am să-mi lunec văzul,
Rătăcind să caut urme seci,
Căci cu părul-snop cum e ovăzul,
Tu din vis mi-ai dispărut pe veci.
Gingaşă, frumoasă şi subţire,
Rumenă ca poamele erai,
Semănai c-o roză asfinţire,
Fraged ca zăpada străluceai.
Ochii tăi ţărână-s şi tăcere,
Ca un sunet numele-a-ncetat.
Dar în şal, mireasma lor de miere,
Mânile-ţi suave au uitat.
(…)
Blând grăiesc de prăpădita-ţi viaţă,
Apele şi fagurii de vânt.
1915
Pe-un stog, zâmbind, ce bine mi-ar fi mie,
Cu luna-n ochi, un pai să mozolesc…
Pe unde eşti tu, simplă bucurie,
Cu mult iubind nimic să nu doresc?
1918
traduceri: George Lesnea
reproduceri: Sarasov şi Caspar David Friedrich
Kazimir Severinovici Malevici
Powered by WordPress.com
