o poVeste se poate spune și singură dacă are destulă știință despre alunecare
(și) se înfășoară (și) se deșiră (și) se pitește (și) are și
”a fost odată” mereu început cu un ”aș”
de poveste rotitoare în abisurile lui doar sus
(eu zic spirală ∞ ceilalți ?¿.. .Möbius)
apoi… dacă o privești în ochii întorși înspre lume ea se ridică și pleacă gîngurind:
- fetița din lună era argintie luînd umbrele și sărutările, pătratele și mirările
lăsînd fără cuvinte vorbele legînd între ea și ceilalți doar slovele
ce ușor ori ce greu este, dacă ești doar o mică și scurtă poveste, nu se știe
doar se po vestește …
întîmplările, căutările, minunile, aflările, adevărurile din minciună, lacrimile din rîsul …
toate, în povestea fetiței argintii, încep și continuă-n venirea pe-o palidă părere de alb
(a)casa lună
,,cum se termină n-avem de unde ști așa cum nu știm începutul
poveștile se continuă-n ele hrănindu-și în singurătatea drumului trupul
poate cresc, poate se schimbă, poate învață silabe, poate obosesc, poate se mută la casa lor în alte povești
ce știm aproape sigur este că doar povestitorii sunt mereu alții mereu
povestea este pe drumul ei , acela care nu știm unde duce dar merge drum în drum, o poți spune tu/ el/ ea/ noi toți
azi, întîmplător și stîngaci, o spun
eu ♠♥
¡ ! tu taci eu încă fumez libelule
îngerii sparg
nuci cu statuia lilithei moi și dragi ciucuri
(avem oaspeţi la cină
fluturi)
și mereu ”și așa mai departe” și mereu
