Oleg Dou & Traian T.Coşovei
Eu sunt omul care nu a văzut zăpada…
Un fel de all inclusive pe care ţi-l oferă moartea
înainte de a-ţi arăta dormitorul şi panopliile învingătorilor
spânzurând leneş de pereţi.
Sunt singur în iarnă şi mi-e frică de alţii ca mine…
tu… cine eşti, cine (-mi) mai eşti…
...nu cumva eşti o lacrimă care a fugit de-acasă?
poate dacă aş şti te-aş recunoaşte ori poate te-aş îmblînzi cu frigul ce ţine plasa de siguranţă a uitării … siberii de mesteceni în lacrimi dezosate
Ai văzut portrete de lacrimi, –
ai citit prin vitrine feţe-profil de vieţi neiubite.
Ai privit viaţa aceasta printre grilaje reci, mârâite,
hămesite de îmbrăţişări…
Spune-mi!
Care din disperări
sunt mai albastre, mai reci, mai neadevărate?
Totul pe jumătate
cuvânt: scrâşnire amară –
lacrima târzie despicând oceane adânci,
dumicat de aripi tresărind în zbor la subsuoară sau
visul tău alunecând pe patinoarul “odinioară”…
ce şi cîtă tăcere aiuritor de zgomotoasă înfige pumnale de depărtare
să ştiu că ne suntem doar împreună
acasă
Am inventat, pentru tine, cuvinte şi jucării fără de viaţă
Dragostea mea, nu înţelegi că nu mai există nimic de visat?
Sunt eu, lustragiul de vorbe: ţi-am dat un nume
şi l-am uitat.
